De ce afirmatiile lui Nichifor Crainic despre civilizatie si cultura nu sunt convingatoare

Horia G. Plugaru
(2003)


          Introducere :

          Unul din importantele scopuri ale tratatului de estetica "Nostalgia paradisului"[1] scris de Nichifor Crainic este explicarea aparitiei civilizatiei si culturii umane. Crainic însusi se pare ca a considerat acest scop esential lucrarii, deoarece în capitolul cu acelasi nume cu cel al cartii în care explica cele amintite, spune ca "ideea noastra [adica a deslusirii impulsului creator de civilizatie si cultura NM] va fi, de altfel, o rezultanta a discutiilor si a punctelor de vedere expuse pâna acum [în carte NM]"[2]. În prezentul eseu voi analiza argumentul pe care Crainic l-a dat în favoarea tezei "civilizatia si cultura se nasc din nostalgia paradisului". Voi arata ca acest argument nu este convingator si ca, în concluzie, Crainic nu reuseste sa-si atinga telul propus : nu reuseste sa ne explice satisfacator aparitia celor doua domenii de activitate umane.

          Argumentul lui Crainic formulat :

          Pentru simplitate, voi nota acest argument cu ANP (argumentul nostalgiei paradisului ca explicatie a existentei civilizatiei si culturii).

          ANP :

          P1 : În viata prezenta, oamenii nu pot fi fericiti. (pp 241-2)[3]
          P2 : Dar oamenii sunt mânati de un puternic imbold de a cauta fericirea. (p 242)
          P3 : Daca fericirea nu ar putea fi atinsa sub nici o forma, oamenii nu ar mai cauta-o. (p 242)
          P4 : Marea majoritate a oamenilor cred într-o ordine supranaturala, în nemurirea sufletului si într-un paradis în care fericirea reala, pozitiva si vesnica poate fi atinsa. (pp 244-50)
          C1 : Deci, fericirea pozitiva, reala si vesnica a religiei este adevarata, exista. Ea se mai numeste si "paradis". (p 242)
          P5 : Omul realizeaza ca viata lui terestra e alcatuita numai din imperfectiuni. (p 250)
          P6 : Datorita nostalgiei paradisului amintit în C1, omul aspira sa depaseasca aceasta stare imperfecta prin crearea civilizatiei (care-si are impulsul în memoria paradisului terestru) si crearea culturii (care isi are impulsul în aspiratia catre paradisul ceresc). (pp 250-53)
          Cf : Deci, "nostalgia paradisului e impulsul fundamental al plasmuirilor omenesti", mai precis al civilizatiei si culturii. (pp 242, 251)

          Evaluare critica a ANP :

          (1) Probleme cu P1 :

          Argumentele lui Crainic în favoarea P1 nu sunt sistematice si nici clare, asa ca nu-mi ramâne decat sa încerc sa înteleg care ar fi cea mai plauzibila interpretare a spuselor lui.
          Probabil ca N. Crainic nu vrea sa spuna ca însasi natura umana, prin structura sa, îl împiedica pe om sa fie fericit caci, daca ar fi asa, ar rezulta ca omul nu ar putea fi fericit nici în rai din moment ce se presupune ca ajuns în rai el nu îsi va schimba natura. Sigur, este adevarat ca unele conceptii despre rai considera ca individul ajunge acolo în stare pur spirituala, doar cu sufletul si deci fara corp.
          Poate ca în sensul acesta se poate vorbi de o schimbare post-mortem a naturii umane în raport cu cea prezenta. Conform acestei interpretari, numai satisfactiile sufletului - cu conditia ca el sa fie despartit de corp - îl pot face pe om fericit. Dar aceasta sugestie nu e prea credibila, deoarece e greu de vazut de ce trupul în existenta noastra prezenta ar fi o piedica în calea satisfactiilor si placerilor "superioare", intelectuale. Evident ca genul acesta de fericire daca ar exista în prezent ar fi de o intensitate considerabil mai mica decat cea paradisiaca, dar cel putin ar fi trebuit sa existe. Crainic însa sugereaza ca în viata terestra, omul nu poate fi fericit deloc, nu doar ca nu poate fi fericit în mod absolut.
          Daca problema nu este natura umana, atunci probabil ca structura lumii terestre care îl înconjoara pe om face ca acestuia sa-i fie "interzis" accesul la fericire, cel putin aici, pe Pamânt. Într-adevar, Crainic pare sa fie de acord cu "filosofii pesimisti" care numesc fericirea "iluzie desarta, fiindca îsi imagineaza maduva lumii ca un rau imens si fara leac"[4](sublinierea îmi apartine). Termenii de "iluzie" si de "naluca" ce caracterizeaza, dupa Crainic, fericirea terestra ne duc cu gândul la conceptiile care sustin ca omul nu poate atinge fericirea în prezent deoarece totul pe Pamânt e trecator, nestatornic si deci fara valoare. Din moment ce totul este desertaciune, a fi fericit în mod consistent sau justificat aici si acum este imposibil.
          Este însa aceasta argumentatie convingatoare ? În cele ce urmeaza voi prezenta doua dintre argumentele cunoscute date în favoarea desertaciunii si lipsei de valoare a vietii omenesti si realizarilor terestre. Voi arata ca ambele sunt neconvingatoare.

          Primul ar putea fi formalizat astfel :
          (1) Daca viata umana este finita în durata, atunci ea e fara valoare, însemnatate.
          (2) Viata umana este finita în durata.
          (3) Deci viata umana nu are valoare, însemnatate.

          Este greu însa de vazut de ce am accepta premisa (1). Dupa cum spune Michael Martin : "...noi judecam viata unei persoane, inclusiv a noastra, ca valoroasa sau nu luând în considerare realizarile, efortul depus pentru atingerea anumitor scopuri importante, moralitatea actiunilor zilnice etc. Aceste consideratii nu sunt bazate pe durata vietii. O viata scurta ar fi putut fi foarte importanta iar una lunga fara rost. Daca ar fi existat fiinte nemuritoare, ele ar fi putut duce vieti valoroase sau nu. Nu putem determina aceasta doar judecând dupa durata vietii lor."[5]
          Asadar, faptul ca viata umana terestra este limitata nu înseamna a priori ca ea e si fara valoare, importanta sau însemnatate.
          Poate ca însa Crainic se gândea nu atât la finitudinea fiecarei vieti omenesti, ci la faptul ca toate realizarile importante si reprezentative pentru specia umana (artistice, stiintifice, literare etc.) vor disparea la un moment dat pentru totdeauna de pe fata Pamântului. Si din moment ce ele sunt tranzitorii si deci supuse pieirii, ar rezulta ca si viata omeneasca ar fi fara valoare, fiind la rândul ei desarta. Acest argument se aseamana mult cu unul al lui Bertrand Russell. Russell, în celebra lui colectie de eseuri "De ce nu sunt crestin"[6] îsi exprima profundul regret ca cele mai marete realizari ale speciei umane vor fi distruse odata cu vasta "moarte a sistemului solar".

          Formalizat, argumentul arata astfel :
          (1) Daca realizarile culturale si intelectuale nu au o durata infinita, atunci ele sunt desarte.
          (2) Toate realizarile amintite au o durata finita.
          (3) Deci toate realizarile umane sunt desarte.
          (4) Daca realizarile umane reprezentative sunt pieritoare, atunci viata umana însasi este desarta, fara valoare.
          (5) Deci viata umana e fara valoare.

          Nici acest argument nu este însa credibil[7]. De ce am accepta, de exemplu, premiza (1) ? Chiar daca la un moment dat în istorie toate relizarile importante ale omenirii nu vor mai folosi la nimic si nu vor mai avea nici o relevanta, nu înseamna ca ele au fost desarte sau inutile înaintea acestui moment. Premiza respectiva sugereaza ca pentru ca un lucru sa aiba valoare într-un anumit context (al generatiei umane prezente, de pilda) el ar trebui sa aiba valoare în absolut toate contextele (al tuturor generatiilor umane si a altor posibili observatori). Dar nu vad nici un motiv pentru care as accepta un asemenea principiu. Rezulta ca aceste realizari au consistenta cel putin pana la momentul "mortii solare" si deci si în prezent.
          Mai mult, premiza (4) e la rândul ei dubioasa. Un primar care si-a devotat viata îngrijirii si dezvoltarii comunitatii pe care o conduce sau un profesor care toata viata si-a învatat elevii sa fie morali si altruisti nu au realizari marete nici artistice, nici literare si nici stiintifice. Totusi, nu vad de ce viata lor ar fi desarta sau fara rost din moment ce ei au avut contributii pozitive pentru societate.
          În concluzie, doua dintre cele mai importante argumente care s-ar putea da în sprijinul afirmatiilor lui Crainic prin care s-ar dori justificarea P1 sunt extrem de problematice.
          Iar daca natura umana nu este incompatibila cu fericirea si nici finitudinea vietii umane sau a realizarilor importante omenesti nu indica în vreun fel ca totul ar fi desertaciune si lipsa de valoare (cel putin în prezent si în viitorul apropiat), de ce am mai accepta P1? A sustine si în aceste conditii ca omul nu poate fi deloc fericit în prezent pare exagerat. Mai mult, daca acceptam o definitie standard a fericirii : "stare de multumire sufleteasca deplina, satisfactie totala"[8], pare cât se poate de rezonabil sa credem ca indivizii care au creat opere si lucrari importante în domeniile amintite precum si cei care au avut contributii semnificative pozitive pentru comunitate s-au bucurat de o asemenea satisfactie (si deci au fost fericiti), satisfactie de altfel justificata si binemeritata prin prisma rezultatelor lor importante si cu însemnatate.
          Conclud ca N. Crainic nu a oferit argumente serioase în favoarea P1 a ANP. Iar fara P1, ANP la rândul lui nu convinge.

          (2) Probleme cu P3 :

          Sa presupunem de dragul argumentului ca cele spuse de mine în sectiunea (1) pica si ca P1 este convingatoare. Dar este si P3 la fel de credibila ? În fapt, P3 este prima facie implauzibila. Doar pentru ca oamenii cauta fericirea, chiar si sub influenta unui imbold puternic, nu dovedeste deloc ca respectivei fericiri îi corespunde ceva în realitate. Argumentatia lui Crainic pare a fi bazata pe eroarea numita de englezi "wishful thinking". Doar pentru ca eu îmi doresc ceva sau mie nu-mi convine o anumita stare de lucruri nu înseamna ca realitatea trebuie sa se conformeze aspiratiilor mele. Într-adevar, primul argument al lui Crainic în sprijinul P3 este bazat pe o astfel de eroare :
          "Daca nicaieri n-ar exista un substrat al ideii de fericire, ar trebui sa ne credem jucariile unui demon care, nevazut, ar sforai din întuneric, prin fata naivitatii noastre, amara uluiala a iluziei desarte"[9].
          Cu alte cuvinte, daca fericirea nu ar fi de gasit nicaieri noi am fi dezamagiti, dar, din moment ce nu ne-ar conveni sa fim dezamagiti, rezulta ca nu vom fi dezamagiti. Sofismul e evident.
          Al doilea argument al lui Crainic pentru P3 este ca "nici o idee pozitiva, din cate zac în posibilitatea spiritului, nu se naste fara obiectul corespunzator."[10] Altfel spus, fericirea are un obiect corespunzator în realitate pentru ca ea este o idee pozitiva nascuta din spiritul omenesc. Acest argument este însa la randul lui dubios si el pare contrazis destul de clar de istorie. Flongistonul, piatra filosofala, elixirul tineretii sau utopia unei societati perfecte au fost idei nascute din mintea umana si care nici pâna în prezent nu au fost confirmate, în ciuda unor cautari si cercetari asidue de-a lungul unor perioade vaste de timp. Mai mult, numerosi oameni de stiinta si filosofi considera ca ele nici nu vor fi vreodata confirmate. Asadar, cele doua argumente date de Crainic pica lamentabil.
          Poate ca aici Crainic s-ar apara spunând ca asemanarea mea a ideii de fericire cu cele de flongiston sau elixir este eronata. Cele din urma ar fi clar utopice pe cand prima nu e clar ca este la fel. Dar ce motiv ar putea da el pentru a-si fundamenta acest raspuns ? Este clar ca toate cele însirate de mine au fost izvorâte din mintea omului si ca ele nu au fost confirmate ca existente realmente în ciuda eforturilor noastre. Conform lui Crainic, fericirea este o idee omeneasca si nici ea nu a fost gasita pana în prezent de oameni în ciuda cautarilor disperate. Comparatia mea e clar ca este întemeiata iar pâna cand vreun adept al lui Crainic nu arata care ar fi deosebirile sugestive dintre respectivii termeni (flongiston...pe de o parte si fericire pe de alta), critica mea e rationala.
          Conclud ca a treia premiza a ANP nu rezista criticii si ca, prin urmare, nici ANP nu convinge.

          (3) Probleme cu P4 :

          P4 este adevarata dar întrebarea cruciala care trebuie pusa aici este : Duce P4 la C1 ? Este faptul ca marea majoritate a oamenilor cred în existenta raiului o dovada ca raiul exista (sau poate exista) ? Din nou, trecerea de la P4 la C1 pare prima facie bazata pe o grava eroare logica : sofismul ad populum care în manualul de logica este descris astfel :
          "Acest argument se produce atunci când cineva stabileste o concluzie prin apel la opiniile multimii. Asa de exemplu, daca se afirma ca o propozitie trebuie sa fie adevarata pentru ca toti sau cei mai multi oameni o considera adevarata sau, de asemenea, daca trebuie sa acceptam sau sa respingem ceva pentru ca majoritatea oamenilor procedeaza asa..."[11]
          Poate ca totusi Crainic ar putea fi interpretat si în alt mod, mai caritabil. Într-o astfel de interpretare, argumentul lui ar putea fi asemanat cu cel bazat pe credinta comuna a umanitatii în Dzeu pentru existenta reala a lui Dzeu. Acest tip de argument, numit si argumentul consensus gentium, a fost folosit de Cicero, Seneca, Gassendi si Grotius, printre altii, pentru a "demonstra" existenta lui Dzeu. Poate ca si Crainic a intentionat sa "demonstreze" existenta paradisului într-un mod asemanator. Voi arata însa ca doua dintre cele mai importante versiuni ale acestui tip de argumentatie sunt neconvingatoare si ca, în concluzie, nici aceasta interpretare caritabila a lui Crainic nu rezista criticii[12].
          În prima versiune posibila a argumentului, se spune ca oamenii au credinta în existenta paradisului înnascuta sau instinctiva si ca cea mai buna explicatie a acestui fapt este ca Dzeu însusi a "implantat" aceasta credinta în mintea oamenilor înca de la nastere. Ar rezulta de aici ca atât existenta paradisului cât si a lui Dzeu sunt verosimile.
          Acest argument are însa multe probleme. Una ar fi ca nu avem deloc motive serioase pentru a crede ca credinta în rai este înnascuta. Nu exista nici o dovada ca un copil de pâna, sa zicem, patru ani, crede în existenta paradisului. Mai mult, nu avem nici de ce sa credem ca cei de peste patru ani care cred în aceste notiuni le au înnascute mai degraba decât dobândite din societate, în urma anturajului sau a instructiei. În plus, daca credinta în paradis si Dzeu ar fi înnascuta, atunci cum se mai explica existenta milioanelor de non-teisti care au existat si exista pe tot cuprinsul Pamântului ? Poate se va spune ca non-teistii si-au reprimat în mod constient aceste notiuni înnascute chiar daca stiau ca sunt adevarate. Dar replica evidenta este ca e greu de crezut ca atâtea milioane de oameni ar nega cu buna stiinta adevarul acestor notiuni, mai ales în conditiile în care stiu ca fericirea lor infinita depinde de acceptarea lor iar negarea lor duce la suferinta eterna.
          În a doua versiune, se spune ca oamenii ar avea o dorinta arzatoare, intensa (yearning, în engleza) fata de paradis si de Dzeu. Si din moment ce dorintele si nevoile noastre au obiecte reale (precum mâncarea, bautura, existenta sexului opus etc.) ar rezulta ca si respectivele dorinte au obiecte reale. Deci, atât paradisul cât si Dzeu ezista. Problemele care au ruinat prima versiune a argumentului pot fi folosite si contra celei de-a doua. De exemplu, daca argumentul ar fi corect, atunci cum se explica existenta a milioane de ateisti care nu au asemenea dorinte ? În plus, aceasta versiune pare sa comita la rândul ei sofismul "wishful thinking" la care m-am referit mai sus.
          Mai mult, exista explicatii alternative naturaliste pentru credinta majoritara în existenta raiului si a lui Dzeu. Edwards[13] sugereaza ca încrederea oamenilor în existenta unui paradis si a divinitatii are valoare de supravietuire ("survival value"). Multi oameni nefiind multumiti de viata lor prezenta, au tendinta sa postuleze astfel de notiuni pentru a-si oferi o speranta pentru o viata mai buna. Trebuie remarcat ca aceasta explicatie este mai simpla (deoarece nu necesita existenta unor entitati precum Dzeu sau rai) si ca nici nu pare sa aiba neajunsuri serioase fata de cea care include existenta reala a raiului si a lui Dzeu, fiind deci preferabila.
          Conclud ca trecerea de la P4 la C1 este nejustificata, de unde rezulta ca P4 nu întareste cu nimic ANP. În aceste conditii, C1 ramane nejustificata, din moment ce toate premizele cruciale date în sprijinul ei (P1, P3 si P4) pica.

          (4) Probleme cu C1 :

          Contra C1, avem argumente serioase pentru a crede ca raiul si în general orice tip de viata dupa moarte nu exista. De pilda, Michael Tooley[14] a dat argumente bune în sprijinul dependentei mintii de corp, blocând din start posibilitatea unei existente imateriale, asa cum este ea imaginata si presupusa de multi dintre adeptii raiului : 1. Când creierul unui individ e stimulat direct si pus într-o anumita stare fizica, persoana are o experienta corespunzatoare; 2. Anumite leziuni ale creierului fac imposibila existenta starilor mentale si, în plus, alte leziuni de acelasi tip distrug diverse capacitati mentale. Ce capacitate e distrusa depinde direct de regiunea afectata a creierului; 3. Pentru orice specie, dezvoltarea capacitatilor mentale e corelata de dezvoltarea neuronilor din creier.
          În eseul lui bine documentat "The Case Against Immortality"[15], Keith Augustine ofera numeroase argumente atat filosofice cât si stiintifice pentru a arata ca diferitele viziuni asupra existentei noastre post-mortem sunt problematice. Referindu-se de pilda la conceptia conform careia sufletul nostru ar ajunge în rai - supravietuind astfel mortii - Augustine îi citeaza pe Lamont, Murphy si Flew pentru a fundamenta teza "fiintele umane sunt în mod esential corporale si ideea conform careia personalitatea umana ar fi constituita de o substanta imateriala si nonspatiala nu convinge" :
          "Daca examinam cu atentie spusele lor [adica ale celor ce sustin existenta imateriala în rai N.M.] descoperim ca... ei de fapt înzestreaza spiritul cu un corp... Descrierile lor îi acorda activitati, functii si împrejurari (environments) care au de-a face cu existenta terestra si corpurile naturale. Personalitatea nemuritoare ia parte la foarte multe experiente care ar fi pur si simplu imposibile fara cooperarea... corpului."[16]
          scrie Corliss Lamont. John Hospers subscrie : "Corpul nostru pare implicat în fiecare activitate pe care încercam sa o descriem chiar daca am încerca sa ne imaginam ca existând fara el."[17]
          Aici un critic ar putea replica spunând ca doar pentru ca noi nu ne putem imagina în mod coerent existenta imateriala în rai nu înseamna ca aceasta este imposibila sau macar improbabila. La urma urmei, ar putea el continua, Dzeu este omnipotent si omniscient, asa ca ar sti si ar putea sa faca în asa fel încât sufletele sa existe într-adevar în rai.
          Totusi, acest raspuns e problematic. Daca noi nu ne putem nici macar imagina în linii mari într-un mod coerent cum va fi aceasta ipotetica existenta în rai, de unde stim ca ea este logic posibila ? Una dintre conditiile ca o stare de lucruri sa fie posibila, este ca ea sa poata fi imaginata fara nici o contradictie sau problema conceptuala serioasa. Dar în cazul nostru avem de a face cu exact astfel de probleme. Iar daca avem motive sa credem ca respectiva ipoteza este conceptual deficitara, rezulta ca omnipotenta si omniscienta lui Dzeu nu ne îndreptatesc sa credem ca el ar putea actualiza o asemenea existenta. Conform acceptiunii generale, Dzeu nu poate face ceea ce este logic imposibil.
          Probleme conceptuale grave afecteaza si celelalte viziuni asupra presupusei noastre existente post-mortem (teoria corpurilor astrale sau a învierii generale)[18].
          În articolul "Problems with Heaven"[19], Michael Martin se refera si la diferite dificultati etice pe care una dintre cele mai importante si des întâlnite concepte de rai (cel crestin) le ridica. Problema principala este ca raiul presupune un sistem de rasplati moralmente nedrept. Sa presupunem ca raiul în crestinism este o rasplata pentru cei care urmeaza în practica preceptele si recomandarile morale din biblie. Dar milioane de oameni nici nu au auzit de mesajul biblic fara vina lor - din cauza împrejurarilor culturale si geografice în care s-au nascut, de exemplu. Faptul ca nu s-au conformat bibliei nu li se poate imputa si deci ar fi nedrept ca lor sa li se refuze accesul în rai. Totusi, daca, dupa cum am spus, raiul este o rasplata pentru cei care au urmat mesajul biblic, rezulta ca milioanele la care m-am referit într-adevar nu ar putea ajunge în rai ceea ce este în mod evident moralmente incorect. Mai mult, în cadrul crestinismului exista mai multe interpretari a ceea ce reprezinta adevaratul mesaj etic al bibliei cu privire la multe actiuni precum : pedeapsa cu moartea, avortul, sinuciderea, razboiul, sexul premarital, proprietatea privata, homosexualitatea etc. Exemplific aici cazul pedepsei cu moartea. Vechiul Testament o recomanda explicit pentru homosexualitate, blasfemie, vrajitorie, munca în ziua de sabat si non-castitate. Din moment ce ele nu au fost retrase în Noul Testament, Greg Bahnsen a propus ca ele sa fie incluse în codul penal al tuturor natiunilor[20]. Pe de alta parte însa, John Howard Yoder, profesor de teologie la Notre Dame, a afirmat ca "nici nu ar trebui sa mai fie nevoie sa argumentam ca învatatura lui Isus si actiunile sale îi îndreptatesc pe toti crestinii sa combata corectitudinea actiunii de a ucide, indiferent de circumstante"[21]. Este clar ca Bahnsen si Yoder nu pot avea ambii dreptate în acelasi timp. Dar care este interpretarea corecta a mesajului biblic în privinta acestei pedepse ? Si daca nu putem raspunde convingator la aceasta întrebare, cum mai pot fi pedepsiti în mod justificat cei care adopta parerea celui care nu are dreptate în aceasta privinta ?! Din moment ce conceptul de rai crestin da nastere la probleme morale grave, rezulta ca el nu poate exista, pentru ca Dzeul crestin e drept si moralmente perfect prin definitie.
          Conchid ca concluzia intermediara C1 a ANP nu numai ca nu este bine fundamentata de premisele P1-4, dar ca, mai mult, ea poate fi atacata serios din ratiuni independente de ANP. Credibilitatea C1 este acum (aproape) egala cu zero. La fel si cea a concluziei finale Cf.

          (5) Probleme cu P6 :

          P6 presupune adevarul naratiunii caderii în pacat a perechii originare deoarece sustine ca aparitia si dezvoltarea civilizatiei îsi au originea în "memoria paradisului terestru". Cu alte cuvinte, omul creaza civilizatia pentru a-si îmbunatati cât mai mult nivelul de viata cu scopul de a atinge un stadiu de fericire si satisfactie asemanator cu cel pe care l-a trait în paradis înainte de izgonirea sa. Problema cu P6 este ca nu avem motive bune sa acceptam adevarul respectivei naratiuni. Ea este atât de problematica încât pâna si filosofi teisti contemporani cunoscuti precum John Hick o resping. Iata ce are Hick de spus în aceasta privinta :
          "În ultimul secol au aparut mai multe dovezi si indicii privind cele mai timpurii stadii ale umanitatii, dinaintea istoriei înregistrate si scrise (before the brief span of recorded history) si nici unul dintre amintitele indicii nu sustin în vreun fel teoria conform careia rasa umana ar descinde dintr-o singura pereche originara [...]"[22]
          Teistii sunt cei care au obligatia de a dovedi ca naratiunea caderii în pacat e veridica si nu doar un mit dar, dupa cum Hick însusi recunoaste, teistul nu poate face asta si astfel relatarea în cauza nu este fundamentata sau, altfel spus, nu convinge.
          Michael Martin scrie ca :
          "In plus, Hick subliniaza ca aceasta povestire are implicatii morale inacceptabile. Este extrem de nedrept sa pedepsesti urmasii primei perechi de oameni pe motiv ca aceasta pereche a pacatuit împotriva lui Dzeu. Daca Dzeu a facut aceasta, atunci el e nedrept. Dar Dzeu e drept prin definitie"[23].
          Din moment ce explicatia pe care Crainic o da aparitiei civilizatiei e greu de crezut, rezulta ca în ANP el reuseste în cel mai bun caz sa explice doar aparitia culturii. Rezulta ca ANP, ca o explicatie atât a culturii cât si a civilizatiei umane este, chiar presupunând ca ar fi lipsit de alte probleme, incomplet.

          Concluzie :

          Argumentul oferit de Nichifor Crainic pentru a explica aparitia civilizatiei si culturii umane este inacceptabil din mai multe motive : trei dintre premizele sale cruciale - P1, P3 si P4 - sunt obscure, neclare si doua par bazate pe greseli logice elementare. Mai mult, chiar dupa ce le-am interpretat în moduri cat se poate de caritabile, ele raman fara merite epistemologice. De remarcat ca este suficient ca doar o singura premiza dintre cele la care m-am referit sa fie într-adevar dubioasa pentru ca întreg ANP sa se prabuseasca. Concluzia intermediara C1 nu numai ca e nefondata de cele patru premize ale sale, dar în plus poate fi atacata din ratiuni puternice independente de ANP. În sfarsit, lasând toate aceste dificultati la o parte, ANP nu îsi atinge tinta (care se dorea a fi explicare culturii si civilizatiei umane) deoarece explicatia aparitiei civilizatiei din P6 e din nou neconvingatoare.


 

 

NOTE :

 

 

[1] Nichifor Crainic "Nostalgia paradisului", Ed. Moldova, Iasi, 1994.

[2] Idem, p 241.

[3] Toate trimiterile la pagini se refera la editia cartii mentionata în nota 1.

[4] Op cit., p 241.

[5] Michael Martin, "Atheism: A Philosophical Justification", Temple U. Press, p 22.

[6] Bertrand Russel, "De ce nu sunt crestin", Editura Minerva, 1980. A se vedea eseul "In ce cred?", pp 53-90.

[7] Pentru o dicutie amanuntita (din care si eu m-am inspirat) a acestui argument vezi Martin, "Atheism", pp 22-23.

[8] Mic Dictionar Enciclopedic, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978.

[9] Op cit., p 242.

[10] Idem.

[11] Petre Bieltz, "Logica, manual pentru clasa a IX-a", Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1993, p 113..

[12] Pentru o prezentare si discutie amanuntite a acestor argumente, vezi Paul Edwards, "Common Consent Argument for the Existence of God", în Encyclopedia of Philosophy, NY, Free Press, 1967, vol. 2, pp 147-55.

[13] Op cit., p 253.

[14] www.infidels.org/ library/modern/debates/tooleyvscraig.html

[15] Keith Augustine, "The Case against Immortality" în Skeptic Magazine, Vol. 5 No. 2, 1997.

 

[16] Corliss Lamont, "The Illusion of Immortality",  New York: Unger/Continuum, 1990, p46.

 

[17] John Hospers, "Is the Notion of Disembodied Existence Intelligible?" în "Immortality". Editata de Paul Edwards. New York: Macmillan, 1992: 279-281.

 

[18] Vezi Augustine, op cit.

[19] www.infidels.org/library/modern/michael_martin.html

[20] Greg Bahnsen, "Theonomy în Christian Ethics", Phillipsburg, Reformed Publishing, 1984, cap 21.

[21] John H. Yoder, "A Christian Perspective", în "The Death Penalty în America", ed. Adam Bedau, Oxford Press, 1982, p370.

[22] John Hick, "Evil and the God of Love", New York, Harper&Row, 1966, pp 377.

 

[23] Martin, "Atheism", p 443.