<!DOCTYPE HTML PUBLIC "-//W3C//DTD HTML 4.0 Transitional//EN" "http://www.w3.org/TR/REC-html40/loose.dtd">
<HTML>
 <HEAD>
  <TITLE>Păcat şi vinovăţie</TITLE>
  <META HTTP-EQUIV="Content-Type" CONTENT="text/html; charset=ISO-8859-2">
 </HEAD>

 <BODY bgcolor=#F7E8DF text=#000000 link=#961600 alink=#961600 vlink=#961600>
<CENTER><B>Păcat şi vinovăţie</B><BR>
(fragmente)</CENTER><BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
Chiar dacă fenomenologia socială nu a reuşit să întruchipeze în faptă idealul „drepturilor omului", iar prejudecăţile vechilor sisteme morale încă subminează conştiinţa colectivă, democraţia instituie norme şi legi prin care încălcarea pricipiilor sale morale să poată fi sancţionată penal, impunând astfel limite de salubritate manifestării necondiţionate a libertăţii. Astfel, libertatea de expresie, gândire, comportament sunt valabile până la pragul libertăţii de a îngrădi respectiv constrânge voinţa celuilalt. Democraţia e tolerantă cu orice forme de comportament care se circumscriu principiului toleranţei, însă este obligată să sancţioneze intoleranţa, pentru a putea apăra principiul moral al echităţii umane. „Declaraţia drepturilor omului", care, pentru societatea modernă contemporană, reprezintă un referenţial în axiologia socială, nu s-ar fi putut institui în calitate de cod generic al moralităţii umanedecât într-o societate eminamente democrată. Lumea evoluează în măsura în care evoluează structurile conştiinţei colective. Nu doar din punctele de vedere tehnologic, medical, ştiinţific suntem superiori strămoşilor noştri, ci şi din punctul de vedere moral. Discriminările sociale au fost abolite mai ales în ţările puternic industrializate, căci înflorirea acestor societăţi rezidă şi în gradul de evoluţie al preceptelor morale colective. Conceptele etice s-au transformat şi „umanizat" în timp, parcurgând un traseu sinuos şi uneori dramatic în anumite perioade de criză socială. Încremenirea în dogmele morale a condus, în istorie, spre mişcări seismice în conştiinţa colectivă şi astfel trecerea de la o orânduire la alta a marcat, practic, trecerea de la o viziune axiologică la alta. Teoria valorilor admite că aceloraşi noţiuni fundamentale le corespund, în diferite perioade istorice, alte interpretări. Bunăoară, un fenomen social ce părea a fi o formă de luptă împotriva „răului" cum a fost Inchiziţia, apare în perspectiva omului modern ca o atrocitate şi ca un genocid. Deşi perfectibilă, „Declaraţia drepturilor omului" reprezintă cea mai înaltă treaptă a conştiinţei morale colective de care a dispus vreodată umanitatea. Fiind o categorie filosofică, axiologia şi-a impus orientările, imperativele şi modelele interpretative mai intâi în zonele rarefiate ale culturii şi abia apoi a devenit un instrument de măsură al binelui şi răului în plan social. Neo-clasicismul etic şi codul etic al democraţiei se prefigurează cultural încă din perioada marilor clasici ai raţionalismului, dar devine un reper social moral abia la finele secolului XIX. „Respectul se referă numai la persoane, niciodată la lucruri. Omul şi, în genere, orice fiinţă raţională, este un scop în sine şi nu un mijloc", declama Immanuel Kant. Acest postulat moral reprezintă primul concept de tip democratic care stă la baza eticii laice umaniste. Trebuie precizat că orice sistem moral religios este non-democratic în esenţă deoarece recurge la un tip de discriminare preferenţial generică de tip patriarhal, de tip rasial sau fundamentalist. Există o diferenţă esenţială între morala dogmatic tradiţională impusă de varii sisteme religioase şi morala conceptual evolutivă la care se raportează conştiinţa laică. Religioşii acceptă lumea ca pe un dat imuabil şi văd în moralitatea dogmatică un set de legi incontestabile, în timp ce laicii se raportează la lume ca la o formă de organizare socială, tranzitivă şi perfectibilă şi consideră că evoluţia umanităţii se produce în raport cu evoluţia preceptelor morale. Astfel că, din perspectiva unui moralist care adoptă o viziune mistică tradiţională cum este Lin Qi (filosof din timpul dinastiei Song de Nord), „omul are aceleaşi virtuţi precum cerul şi pamântul, aceeaşi lumină ca soarele şi luna, aceeaşi regularitate în comportament ca anotimpurile, aceeaşi influenţă asupra fericirii şi nenorocirii ca spiritele şi demonii, iar sfinţenia nu este altceva decât perfecta conformitate a fiinţei cu firea, sinceritatea omului faţă de sine însuşi şi natura sa profundă", în timp ce idealistul ateu Spinoza consideră că „înainte de orice trebuie să găsim un mijloc de a îndrepta intelectul şi de a-l purifica atât cât este posibil, pentru ca el să înţeleagă lucrurile cât mai bine şi fără erori." Între morala misticului şi morala raţionalistului nu există puncte de interferenţă, deoarece misticul consideră că „binele" este o proprietate fundamentală a esenţei divine, în timp ce pentru un raţionalist „binele" este un principiu filosofic ale cărui atribute şi particularităţi sunt discutabile, analizabile, dubitabile. De asemenea există două viziuni morale antagoniste asupra „fericirii". Creştinul Berdiaev consideră că „trebuie recunoscută valoarea pozitivă a suferinţelor ce îndrumă omenirea în destinul ei pamântesc, căci Isus n-a promis fericirea şi beatitudinea pe pământ", în vreme ce „declaraţia drepturilor omului" consimte că „orice om are dreptul la fericire" învestind cu valoare morală aspiraţia spre fericirea lumească.<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
De la bun început trebuie precizat faptul că o credinţă religioasă de tip monoteist condamnă din start orice necredincios la pierzanie: prima poruncă este credinţa şi iubirea de Dumnezeu. Din punctul de vedere creştin nici faptele morale, nici mântuirea nu sunt accesibile celor care „nu se încred în Cristos". Doar în numele său pot fi săvârşite „minuni", fapte bune, acte de sfinţenie. În acest mod este contestată moralitatea ca atribut al condiţiei umane: omul e prin excelenţă un proscris păcătos care nu îşi poate depăşi condiţia şi nu se poate purifica decât prin împărtăşire „întru Cristos". În accepţiunea că Isus este principiu divin întrupat, orice abatere de la poruncile şi poveţele lui devine implicit o fărădelege morală. Ateismul este primul păcat în consecinţa încălcării primei porunci. În declaraţia drepturilor omului apare stipulat principiul nediscriminării pe criterii religioase, însă toate religiile discriminează ateii şi îi condamnă ca fiind fundamental damnaţi şi păcătoşi. În acest caz toleranţa faţă de orice religie implică toleranţa faţă de intoleranţa religioasă cu privire la atei. A tolera religiozitatea înseamnă a accepta intoleranţa faţă de atei. În societăţile tradiţionale în care religia este puternic infiltrată în conştiinţa colectivă, ateii sunt dezavuaţi, priviţi cu suspiciune şi percepuţi ca purtând „însemnele demonice". Religioşii nu pot accepta că există atei autentici şi îşi imaginează că sunt ispitiţi de diavol sau, şi mai grav, posedaţi. Un spirit religios nu îşi poate reprezenta empatic şi (sau) conceptual reprezentările despre lume din conştiinţa unui ateu, pentru că e convins de existenţa divinităţii şi de faptul că moralitatea este exclusiv apanajul credinţei. Din acest motiv se creează o dublă stigmatizare a ateului în viziunea omului religios: pe de-o parte „necredinciosul" e suspectat de faptul că e „însemnat de diavol" şi pe de altă parte e tratat aprioric ca un element uman cu o conduită imorală sau dubioasă, deoarece fundamentele moralei religioase exclud posibilitatea unui comportament etic dincolo de credinţă. De aici derivă o primă şi inevitabilă discriminare. Ateul e tratat ca o fiinţă inferioară, din punctul de vedere moral, omului religios. Dacă ne raportăm la textele sacre ca la „cuvântul lui Dumnezeu" înseamnă că scripturile nu mai pot fi puse sub semnul îndoielii şi atunci credinţa devine totuna cu certitudinea. În acest caz, adevărul incontestabil, inalterabil, inatacabil al „poruncilor biblice" devine lege morală universală. Ceea ce trebuie imputat dogmatismului teologic şi adeptilor unei anumite religii nu este „credinţa", ci CERTITUDINEA. Pentru un creştin practicant credinţa în Isus reprezintă „calea, adevărul şi viaţa". Ce poate fi mai departe de îndoiala inerentă noţiunii de credinţă decât o astfel de raportare la dogmă? Însăşi chintesenţa religiei creştine care e „credinţa" reprezintă în esenţă o mistificare. Rostind cuvintele „Crezului" îl mărturiseşti pe Isus ca fiu al lui Dumnezeu. Iar acest postulat devine totuna cu adevărul suprem. Iar când eşti în posesia adevărului suprem nu mai poate fi vorba nici de credinţă (incertitudine), nici de toleranţă faţă de „rătăciţii" care cultivă alte „credinţe".<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
Un al doilea aspect care trebuie semnalat în ceea ce priveşte morala iudeo-creştină este că NU EXISTĂ NICIO PORUNCĂ „DIVINĂ" ÎMPOTRIVA VIOLENŢEI. Sunt incriminate omorul şi minciuna, dar nu şi agresivitatea (sub aspect fizic sau verbal). Această lacună, aparent nesemnificativă, grefată pe un fond de gândire profund patriarhal, poate reprezenta un focar de violenţă domestică sau agresiune socială, mai ales din partea bărbaţilorla adresa femeilor. Nu există nicio normă morală religioasă care să enunţe explicit: „nu îţi bate copiii şi nevasta", în schimb există un îndemn cert la obedienţă şi supunere în mesajul cristic prin povaţa „întoarcerii celuilalt obraz". Isus nu se exprimă doar la modul figurat referindu-se strict la acceptarea loviturilor şi insultelor morale, ci şi la o formă de asumare a injuriilor fizice. Faptul că afirmă „iubiţi-vă între voi aşa cumv-am iubit eu" într-un context în care iubirea lui se manifestă prin mărturisirea: „credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nu, ci mai degrabă dezbinare! Căci de acum înainte din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiicaîmpotriva mamei etc." poate fi interpretat ca o instigare directă la conflicte familiale şi (sau) războaie religioase. Cum se mai poate concilia această dezbinare adusă printre membrii unei familii de întruparea lui Dumnezeu în Isus cu ideea iubirii de aproapele? Cum îţi mai poţi iubi aproapele – care îţi e rudă - în condiţiile în care a-l urma pe Isus înseamnă a-ţi părăsi obârşia lumească, citez: „Un altul a zis: «Doamne, te voi urma, dar lăsă-mă mai întâi să îmi iau rămăs bun de la cei ce sunt în casa mea». Dar Isus i-a răspuns: «oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu!»"? Ca şi în cazul fenomenelor de fanatism religios contemporan, în care sute de adepţi, hipnotizaţi de carisma câte unui guru contemporan auto-proclamat Dumnezeu manifestă forme de orbire psihotica şi îşi încredinţează vieţile în mâna respectivului maestru „spiritual" care îi acceptă ca ucenici, ajungând să îşi abandoneze familiile şi profesiile, iar în cazuri extreme recurgând chiar la acte de sinucidere în grup, şi adepţii Nazariteanului îmbrăţişează extatic toate inadvertenţele şi contradicţiile flagrante din afirmaţiile sale, rezonând empatic cu anumite cuvinte încărcate de putere „numinoasă", cum ar fi: „iubire", „viaţă veşnică",„împărăţia cerurilor", dar rămânând orbi la îndemnurile făţişe şi instigările la violenţă şi ură emise de Fiul Omului, cum ar fi: „dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu!". Cum se poate ca unul şi acelasi om să iubească viaţa urând-o, să preţuiască lumea dispreţuind-o, să îşi iubească aproapele părăsindu-şi familia, să aducă pacea pe pământ vestindu-l pe Isus, cel menit să „aducă foc în lume" şi „dezbinare între oameni"? În ce constă umanismul lui Isus, în ce rezidă moralitatea unei astfel de religii? Cât de pacifistă poate fi pilda întoarcerii celuilalt obraz în condiţiile în care umilinţa devine o unitate de măsură a „purităţii morale"? Un îndemn la umilinţă se transpune în plan psihologic într-o formă de auto-flagelare. Acest fapt explică parţial aderenţa sclavilor la creştinism în primele secole şi predispoziţia mai acută a femeilor din lumea contemporană la bigotism. Masochismul devine cuvântul de ordine al trăirii creştine, manifestat prin abstinenţa de la orice formă de voluptate, dorinţă sau demnitate.<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
A te lăsa agresat este o atitudine contrară tuturor eticilor umaniste ale drepturilor şi dreptăţii. Morala umanistă laică percepe ideea de legitimă apărare, creştinismul o contestă. În creştinism e indusă ca normă morală ideea pasivităţii totale în faţa oricărei forme de agresiune. O normă morală de tipul „orice om are dreptul la viaţă şi fericire" implică o concepţie biofilă, în care termenii viaţă şi fericire se referă în mod explicit la existenţa în această lume. În schimb o normă morală creştină consimte că viaţa în această lume trebuie sacrificată fericirii şi vieţii veşnice, care încep dincolo de moarte. Prin neprecizarea diferenţei dintreun tip de etică şi celălalt, creştinii se pot simţi îndreptăţiti să desconsidere moralmente existenţa întrupată a celorlalţi şi dreptul lor la fericire pământească, sanctificând doar spiritualitatea destrupată sau transcendentă „poftelor lumeşti". Hedonismul e identificat sub spectrul blasfemiei, iar asceza devine sinonimă sfinţeniei. Această concepţie de sorginte pur creştină a legitimat fenomenul Inchiziţiei, în care corpul omenesc „eretic" era ars pe rug întru mântuirea sufletului nemuritor. Încercările de disociere a cruzimilor sociale şi genocidurilor intentate în numele creştinismului de esenţa mesajului cristic sunt sinonime actului pasării repsonsabilităţii pentru „păcatul originar" Evei. Pentru alungarea din Rai e de vină femeia, pentru crimele sociale ale creştinismului sunt de vină oamenii, nu doctrina şi cu atât mai puţin Cristos.<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
Din punctul de vedere conceptual, morala creştină este într-atât de lacunară şi contradictorie încât orice orânduire socială o poate răstălmaci în concordanţă cu interesele specifice ale puterii. Cea mai reprezentativă orientare socială a civilizaţiei umane este patriarhatul. În contextul aderării la creştinism, civilizaţia occidentală şi-a alimentat virulenţa patriarhală cu noi resurse şi legitimităţi. Isus le pretinde ucenicilor şi adepţilor săi să îşi iubească în mod egal şi nepărtinitor toţi semenii şi chiar duşmanii. Prin aceasta, dreptul creştinului la o iubire preferenţială (dragoste, prietenie) e anulat, deoarece aceste forme de iubire presupun un ataşament egoist care contravine devoţiunii totale faţă de Fiul Omului şi ar impieta asupra actului de imitare a modelului cristic. Isus nu şi-a întemeiat o familie, astfel că viaţa conjugală devine un peiorativ al existenţei creştine, o formă de subzistenţă profană. În aceste condiţii cum mai poate fi sanctificată iubirea erotică sau cum mai poate fi posibilă iubirea între femeie şi barbat, din moment ce doar bărbatul are acces direct la mântuire, în timp ce femeia e dependentă ontologic de bărbat? Iubirea nu poate exista între doi oameni decât în condiţii de libertate şi egalitate ontologică, iar Isus se adresează barbaţilor în calitate de fiinţe prioritare în ierarhia mântuirii, precizând cât se poate de clar: „Adevarat vă spun că nu este nimeni care să fi lasat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească în veacul acesta de o mie de ori mai mult, iar în veacul viitor viaţa veşnică." În enumeraţia fiinţelor „părăsite" în numele credinţei creştine nu apare în niciuna dintre evanghelii cuvântul „bărbat". Aşadar, Isus legitimează patriarhatul, deoarece li se adresează exclusiv bărbaţilor aflaţi în situaţia de a-şi lăsa nevestele, nu şi femeilor care ar fi dispuse, eventual, să-şi „ia crucea şi să-l urmeze". Isus nu consimte nici măcar ipotetic că femeia ar putea fi un ucenic al său sau un vestitor al evangheliei, cu alte cuvinte consimte la ideea de inferioritate ontologică a femeii. Nu face niciun comentariu la adresa ierarhiilor patriarhale, singura replică a sa din care s-ar putea deduce o atitudine non-sexistă fiind: „Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte faţă de ea şi dacă o nevastă îşi lasă barbatul şi ia pe altul de bărbat preacurveşte". Pe de altă parte, în mod contradictoriu, le pretinde ucenicilor să îşi părăsească familiile cu porunca de a-şi iubi semenii şi chiar duşmanii. Cum se poate manifesta în acest caz iubirea ucenicului lui Isus faţă de aproapele său, nevasta, din moment ce o părăseşte pentru Cristos? Ce fel de iubire e aceea care presupune rănirea sentimentelor fiinţei cu care eşti căsătorit? Poruncile creştine sunt date ierarhic: în primul rând Dumnezeu şi apoi oamenii. Despotismul divin din Noul Testament nu e câtusi de puţin abolit în adoraţia pe care o pretinde „mielul" Isus. Dreptul femeii la imagine este zădărnicit şi înglodat în îndemnuri la obedienţă, smerenie şi promisiuni oarbe ale răsplăţii divine. Isus îşi dă tacit consimţământul la discriminările sexiste ale patriarhatului prin poveţe de genul: „ferice de voi cei ce plângeţi acum pentru că voi veţi râde", „iubiţi pe cei ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi"... Toate aceste mesaje consfinţesc ideea de obedienţă absolută în faţa vicisitudinilor sorţii şi acceptarea oricarei umilinţe, dureri, insulte, calomnii. Isus nu garantează şi nu susţine în plan mundan niciunul dintre drepturile omului. Dimpotrivă, le ridiculizează: „ferice de voi când oamenii vă vor urî, bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că rasplata voastră este în cer!". Orice tentativă de reformare sau restructurare a oligarhiei sociale, orice proiect de îmbunătăţire a vieţii pamânteşti este negat sau stigmatizat. Isus îi instigă pe oameni la complacere în suferinţă, batjocură şi umilinţă, nu le promite drepturi sau dreptate în lume, ci în „viaţa veşnică".<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
Contrar convingerii Ancăi Manolache că Isus ar fi avut structural trăsături psihologice „feminine" de tip non-conflictual, din perspectiva unei lecturi areligioase a evangheliilor, spusele „Mântuitorului" denotă forme de agresivitate latente sau făţise, intransigenţă, iraţionalitate de tip masculin (ameninţări şi provocări conflictuale), atitudini beligerante, intoleranţă faţă de „păcătoşi", în speţă faţă de cei care nu i se închină. Isus pare într-adevăr a fi o întrupare a lui Iehova, cel care a adus omenirii potopul şi a distrus Sodoma şi Gomora. Isus promite, la rândul său, diverse forme de distrugere: „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului", „unde va fi trupul acolo se vor strânge şi vulturii", „Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei"? Isus împrăştie blesteme şi e la fel de necruţător ca toate zeităţile primitive. E un spirit justiţiar, nicidecum unul pacifist. Ideea de „blândeţe" a lui Isus este o speculaţie întreţinută pe de-o parte de credinţa în presupusele miracole pe care le-ar fi făcut şi pe de altă parte de trăirea subiectivă asociată pricipiului iubirii pe care îl enunţă, însă fără detalieri semnificative. Există în spusele lui o condamnare făţişă a oricărei forme de orgoliu, care a generat câteva secole de obscurantism medieval: oricine se va înălţa va fi smerit şi oricine se va smeri va fi înălţat". În perioada în care poliţia religioasă începuse să taie capete şi să înalţe ruguri pentru cei care cădeau în „păcatul trufiei", acest verset a fost, fatalmente, una din sursele de inspiraţie ale măcelului. Capii bisericii au interpretat acest slogan biblic nu în ideea că Dumnezeu e cel care va smeri, respectiv înălţa, oamenii, ci ca pe un principiu moral aplicabil la scară socială, ca pe o datorie socială creştină. Astfel că smerindu-se ipocrit, prelaţii inchiziţiei se auto-înălţau în scaunele puterii, „smerind" în torturi şi prin crime „orgolioşi" ca Giordano Bruno. Orice viziune ştiinţifică sau ateistă asupra lumii era considerată un păcat capital şi pedepsită în consecinţă. Smerenia a fost receptată ca formă de ignoranţă şi ca refuz al oricărei performanţe individuale, cu precădere intelectuale. „Cine va căuta să-şi scape viaţa o va pierde, şi cine o va pierde o va păstra". În consecinţa ameninţărilor cu cataclisme pamânteşti şi chinuri veŞnice, acest îndemn se prefigurează ca o invitaţie la sinucidere, cel puţin din punctul de vedere instinctual. Riscul de a păcătui şi de a ajunge în situaţia damnării eterne e net diminuat de mortificarea instinctelor. E ştiut faptul că instinctul vital se manifestă prin pulsiuni afective egocentrice, prin dorinţe, prin înclinaţii hedoniste, prin posesivitate, dar mai ales prin forţa motrice a libidoului primar. Doctrina morală creştină impune sugrumarea pulsiunilor libidinale şi, prin descentrarea eului, anihilarea oricărei dorinţe personale. În accepţiunea că un creştin ar putea pune în practică toate imperativele morale propuse de Isus, cum ar mai putea fi capabil să îi iubească pe ceilalţi din moment ce îi percepe ca fiind dominaţi de instincte „păcătoase", egoişti, imorali, robiţi „desfrânării" şamd.? Iubirea presupune în primul rând o formă de trăire empatică, dar cum mai poate fi empatic cu semenii un om eliberat de „lanţurile" care îl leagă de lume, din moment ce semenii săi sunt profund „întinaţi" de chemările şi ispitele lumeşti? Cum poate fi empatic un bărbat cu experienţele specific femeieşti, cum ar fi menstruaţia sau graviditatea? Isus s-a dovedit a fi prea puţin empatic cu propria sa mamă. (Voi reveni asupra acestui aspect în pasajul următor). Prin îndemnul „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" Isus face apel la empatie. Însă empatia nu poate exista din partea femeilor cu privire la experienţele exclusiv bărbăteşti şi invers. Empatia nu poate exista între un spirit „desprins" religios de lume şi cei încarceraţi în „patimi egoiste". În plus, se poate ridica şi următoarea întrebare: în cazul în care un adept al lui Cristos îşi dispreţuieste propria existenţă lumească, cum i-ar putea iubi pe ceilalţi la fel ca pe sine însuşi dacă nu dispreţuindu-le şi lor existenţa lumească, respectiv instinctele, dorinţele, speranţele legate de imanenţă? Isus e un spirit patriarhal, îl consideră pe Tatăl său ceresc bărbat şi nicidecum un spirit atotputernic androgin, iar naşterea sa din Maria, mama sa umană, amplifică ideea de sacralitate a părintelui masculin. Spiritul Divin ajunge să fecundeze natura umană a fecioarei, iar Maria devine sfântă prin puterea contagiunii (contaminării) cu duh sacru, masculin. Apare în Evanghelia după Luca o replică a lui Isus care atestă atitudinea lui profund patriarhală şi misogină şi confirmă faptul că vedea în propria sa mamă o fiinţă inferioară, fundamental profană, mai puţin „ferice" decât cei care se încred în tatal său ceresc: „O femeie din mulţime şi-a ridicat glasul şi i-a zis: «Ferice de pântecele care te-a purtat şi de sânii pe care i-ai supt!» Dar El a zis «ferice mai degrabă de cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!»"... Isus construieste o ierarhie de tip dihotomic între cei care „ascultă cuvântul lui Dumnezeu" şi mama sa, care e asociată în acest context ideii de maternitate strict biologică, astfel încât Isus acreditează antiteza dintre sprit - înţeles ca apanaj al masculinităţii - şi natură – înţeleasă ca fiind sinonimă condiţiei femeii. Din reacţia lui rezultă că, în ierarhia sacralităţii, statutul ontologic al mamei (fie ea născătoare de Dumnezeu) este inferior statutului credinciosului creştin. O altă interpretare care s-ar putea desprinde de aici ar fi că maternitatea ştirbeşte „dreapta credinţă" şi ar fi un handicap în ascensiunea la sacralitate. În spirjinul practicilor religioase vetero testamentare care „spurcă" femeia în perioadele menstruale sau post-natale, s-ar putea invoca şi pildele lui Isus referitoare la „ceea ce spurcă pe om". Leviticul se poate insera fără probleme în dogma creştină din moment ce Isus afirmă că: „nu ceea ce intră în om îl spurcă ci ceea ce iese din el!". În măsura în care sângele menstrual sau post natal e deja stigmatizat, iar Isus nu precizează clar că în pilda „murdăriei" face referire exclusiv la „necurăţia sufletului", părinţii bisericii se pot prevala de tradiţie consimţând la o dublă sau triplă dimensionare a „murdăriei care iese din om": trupească, verbală, factuală.
 </BODY>
</HTML>�