<!DOCTYPE HTML PUBLIC "-//W3C//DTD HTML 4.0 Transitional//EN" "http://www.w3.org/TR/REC-html40/loose.dtd">
<HTML>
 <HEAD>
  <TITLE>Între tradiţie şi science fiction</TITLE>
  <META HTTP-EQUIV="Content-Type" CONTENT="text/html; charset=ISO-8859-2">
 </HEAD>

 <BODY bgcolor=#F7E8DF text=#000000 link=#961600 alink=#961600 vlink=#961600>
<CENTER><B>Între tradiţie şi science fiction</B><BR>
Editorial de Ilinca Bernea (povestaşul)</CENTER><BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
Ne-am obişnuit să definim normalitatea în funcţie de statistici, considerând ca fiind „normale" acele concepţii, mostre de comportament şi convingeri care se înscriu într-un registru al covenienţelor sociale. Pe măsură ce o civilizaţie se auto-defineşte, îşi construieşte identitatea integrând sau adăugând mentalităţii colective de tip tradiţionalist reforme de ordin ideologic astfel încât, în plan social, se petrece o simbioză între vechile norme sociale, admise ca fiind normale şi un nou tip de mentalitate, proiectată cândva sub formă de ideal, în consecinţa anumitor dorinţe, trebuinţe sau aspiraţii colective. Evoluţia istorică nu e doar <I>feed-back</I>-ul unor orânduiri sociale tradiţionale generatoare de valori, ci şi efectul unor vise colective materializate. Spre exemplu: istoria ştiinţei şi tehnologiei coincide cu istoria <I>science-fiction</I>-ului. Primii chimişti au fost alchimiştii, primii ingineri – renascentiştii etc. Odată proiectat un ideal, acesta se transformă în proiect virtual şi în cele din urmă ajunge să fie transpus în realitate. Cu condiţia ca acest ideal să vizeze cele mai profunde aspiraţii colective. Oamenii şi-au dorit suficient de mult să zboare încât, după secole de visare, dorinţa lor să se transforme într-un avion. Şi-au dorit suficient de mult să poată comunica de la distanţă încât să inventeze telefonul, televiziunea, internetul. O altă aspiraţie umană, de un calibru infinit mai mare, este aceea de-a învinge moartea. Din această aspiraţie s-au format diversele forme de rit funerar asociate cultelor religioase. Toate mitologiile, practicile transcendentale şi religiile au construit o viziune asupra sensului vieţii pe axa unei concepţii despre moarte. Indiferent de civilizaţia sau rasa care le-a conceput, riturile religioase descind din aspiraţia umană spre eternitate. Popoarele primitive venerau nu doar natura, ci şi necunoscutul, proiectând imaginea sacrului asupra tuturor fenomenelor inexplicabile cu care trebuia să se confrunte. Pentru aceste popoare existau un zeu al întunericului şi un zeu al luminii, o zeitate a pădurii şi o zeitate a oceanului etc. Pe măsură ce primitivii evoluează şi încep să perceapă fenomenele naturale sub forma unui câmp de forţe ordonate după anumite legi, reuşind să distingă ciclul anotimpurilor, trecerea anilor, degenerescenţa generatoare de moarte, ajung să facă distincţia dintre natura care e supusă eroziunii şi sacrul imortal, pe care îl definesc în termeni de supra-natural.<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
Există o multitudine de variabile de ordin cultural între o mentalitate tradiţională şi alta. Acest fapt se datorează, în speţă, modului diferit de raportare la viaţă şi implicit la moarte. Civilizaţiile întemeiate sub afluenţa unor mentalităţi religioase diferite raportează „normalitatea" la mostre de comportament, concepţii şi convingeri diferite. Există un set de norme morale sau atitudini mundane considerate ca fiind „acceptabile" într-o anumită cultură şi total aberante în alta. Între societăţile tradiţionale, diferenţele de mentalitate sunt mult mai frapante decât între societăţile non-tradiţionale. Pentru un buddhist de tip brahmanic concepţiile unui occidental frizează alienarea şi absurdul. De asemenea, ierarhiile existente într-un mediu social cum e cel indian sfidează, din punctul de vedere al unui european, mai toate „drepturile omului". În cazul acesta, unde şi în ce rezidă „normalitatea", dacă o definim doar în raport cu simţul comun, conştiinţa colectivă sau doctrina religioasă? Categorii perfect relative de la o civilizaţie la alta. Conştiinţa colectivă a fundamentaliştilor arabi califică drept „normale" şi chiar „justificate" atentatele de la New York. Conştiinţa colectivă a amerindienilor consimte că închinarea la spiritul protector al copacului este o formă de rugăciune. Fiecare cultură tradiţională adoptă un set de superstiţii cu un anumit specific. În majoritatea societăţilor creştine, ritualului bisericesc i s-au adăugat cutume din legendele folclorice de tip laic, superstiţii arhaice etc. Există varii forme de suprapunere, în cadrul manifestărilor şi sărbătorilor religioase, între un tip de rit popular sau religios pre-creştin şi ritualul propriu-zis creştin. În astfel de manifestări, interferenţa dintre dogma religioasă şi tradiţia laică sau „păgână" nu pare a fi suspectabilă de vreun compromis. În schimb ateismul sau anti-teismul sunt privite, în societăţile dogmatic-tradiţionale, cu suspiciune şi dezaprobare. Balanţa între vechi şi nou înclină net spre latura arhaică. Mentalitatea colectivă e îmbibată de tradiţionalism şi se caracterizează printr-un tip de auto-suficienţă împinsă adeseori până la aroganţă şi discriminare faţă de concepţiile mai puţin „ortodoxe", spre deosebire de mentalitatea societăţilor non-tradiţionale în care viziunile pseudo, meta sau supra-naturale se situează în zona moştenirilor istorice reziduale incomplet exorcizate. Dacă în lumea occidentală e tolerată orice „credinţă", în lumea ortodoxă românească, spre exemplu, cea tolerată e „necredinţa". Simţul, gustul şi mentalitatea majorităţii fac legea în materie de „normalitate". În România zilelor noastre pare „anormal" să te îndoieşti de adevărul scripturilor, în schimb un „credincios" al cărui „crez" este existenţa extratereştrilor este internat fără nici un fel de ezitări la ospiciu. Spitalele sunt ghiftuite cu aşa zişi „psihotici" al căror cap de acuzare este faptul că li se arată (în somn sau aievea) diverse creaturi ivite din alte timpuri sau galaxii, în schimb un ins căruia i se arată „fecioara Maria" (în somn sau aievea) nu e considerat nici pe departe psihotic, ba chiar se face o mică mare vâlvă televizată în jurul lui! E foarte important de reţinut acest amănunt, deoarece criteriile în baza cărora se pune, de regulă, diagnosticul de psihoză sunt: „halucinaţia, delirul maniacal, deraierea de la realitatea palpabilă". În acest caz de ce ar trebui să îi considerăm psihotici doar pe acei inşi care comunică mental cu extratereştrii şi să nu-i catalogăm drept bolnavi psihic pe credincioşii care îl contactează mental pe Isus, au halucinaţii în care li se arată sfinţi sau delirează maniacal pe teme duhovniceşti, pierzând complet contactul cu realitatea palpabilă? De ce n-am clasa şi religia sub sindromul de „psihoză colectivă"? Doar pentru că acest tip de psihoză e atributul unui tip de gândire majoritar? De ce n-am pune sub semnul halucinaţiei viziunea apocalipsei biblice? De ce nu l-am diagnostica aşa cum se cuvine şi pe creatorul ei în loc să îl consideram sfânt? Unii „psihotici" sunt canonizaţi ca sfinţi iar alţii înfundă balamucul, după cum dictează simţul comun. „Iată un subiect pentru o scurtă povestire!" În definiţia „normalităţii" sunt conţinuţi germenii dictaturii. Iar în sistemele de tip dictatorial, fie ele laice sau religioase, cea mai gravă consecinţă morală constă în faptul că se confundă „normalitatea" cu adevărul. Ceea ce trebuie imputat dogmatismului teologic şi adepţilor unei anumite religii nu este „credinţa" ci CERTITUDINEA. Pentru un creştin practicant credinţa în Isus reprezintă „calea, adevărul şi viaţa". Ce poate fi mai departe de îndoiala inerentă noţiunii de credinţă decât o astfel de raportare la dogmă? Însăşi chintesenţa religiei creştine care e „credinţa" reprezintă în esenţă o mistificare. Rostind cuvintele „Crezului" îl mărturiseşti pe Isus ca fiu al lui Dumnezeu. Iar acest postulat devine totuna cu adevărul suprem. Iar când eşti în posesia adevărului suprem nu mai poate fi vorba nici de credinţă (incertitudine), nici de toleranţă faţă de „rătăciţii" care cultivă alte „credinţe". Pentru această certitudine, însa, niciun creştin nu ajunge la ospiciu, în schimb un iubitor de Science Fiction, drept-credincios în felul lui, care comunică prin mijloace proprii cu fiinţe din alte dimensiuni, cu siguranţă va ajunge. Exceptând cazul în care acele fiinţe din alte dimensiuni se numesc Fecioara Maria, arhanghelul Mihail, Isus Cristos etc.<BR>

&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;
În perioada comunistă făceau puşcărie toţi cei care nu-şi manifestau „plenar şi entuziast" credinţa în forurile conducătoare şi în „cel mai iubit fiu al poporului". Acum, în ţărişoara noastră ortodoxă, cel mai iubit fiu al poporului este aşa zisul fiu al lui Dumnezeu. Iar cei care nu-şi manifestă „credinţa" devin victimele oprobriului public. Spre deosebire de perioada comunistă, în care toţi simulau credinţa în forurile conducătoare iar dizidenţii erau consideraţi eroi ai neamului, acum, în această orânduire, rezistenţa la creştinism e considerată o ruşine, o plagă morală şi o rătăcire. În cazul dictaturii creştine, forurile conducătoare ale destinelor omeneşti, respectiv „tatăl, fiul şi sfântul duh", sunt secreţia celor mai profunde aspiraţii şi fantasme arhaice îngropate în subconştientul colectiv. De data asta e foarte greu de presupus c-ar putea interveni vreo revoluţie spirituală care să scuture din transă minţile îmbibate de adoraţie mistică. Poate doar daca, în câteva decenii sau secole, genetica, medicina, biochimia vor descoperi un antidot împotriva morţii, aşa cum urmaşii lui Leonardo da Vinci au împlinit visul „maşinii zburătoare", câteva veacuri mai târziu. În acest război al fantasmelor sociale (himere colecive versus himere particulare), eu sunt, ca de-obicei, de partea victimelor, de partea minorităţilor, de partea visătorilor din ospiciu, de partea savanţilor ţicniţi şi creatorilor de science fiction. Deşi foarte puţini sunt dispuşi s-o admită, evoluţia noastră ca specie se datorează tocmai acelor spirite care s-au împotrivit religiei, dogmelor şi tradiţiei sau vremelnicelor condiţionări sociale. Civilizaţia noastră nu s-a înălţat pe rugăciuni şi mătănii ci a înflorit datorită acelor minţi ascuţite şi curajoase care au creat legende science fiction. Religiile şi mitologiile arhaice fac să stagneze evoluţia. Evul mediu european, a servit creştinismului, a fost cea mai obscură perioadă din istorie, cea mai puţin fertilă din punctele de vedere artistic, spiritual, intelectual. În felul lor, creştinii, sub aparenţa unui cult al vieţii, perpetuează o tradiţie sinucigaşă, identificând sensul vieţii undeva dincolo de lume. Călugăria, abstinenţa sexuală, dispreţul faţă de ştiinţă şi cercetare, ignoranţa ridicată la rang de virtute, misoginismul, anti-semitismul, puritanismul, ipocrizia, auto-flagelarea, toate aceste atrocităţi sunt zestrea ereditară a mentalităţii creştine. Cu siguranţă nu creştinilor le datorăm evoluţia civilizaţiei creştine. Ci acelor pionieri ai cunoaşterii, acelor exploratori pătimaşi şi inspiraţi care au opus legendelor arhaice legende ale viitorului. Deşi aparent paradoxal, o orânduire socială nu-şi trage sevele dintr-o mentalitate colectivă imemorială, ci dîntr-un ideal colectiv proiectat cu migală într-un prezent pentru care acel ideal reprezintă o necesitate vitală. Asemeni unei conştiinţe individuale, şi constiinţa colectivă e animată şi motivată nu de reziduuri psihice depozitate în memorie, ci de dorinţe, speranţe, idealuri. Legea drepturilor omului este, în plan axiologic, un astfel de ideal al lumii contemporane. Aşa se explică de ce societăţile tradiţionale fac parte din lumea a doua şi a treia: sunt împotmolite într-un trecut fosilizat, secătuit, într-o ideologie care nu mai corespunde nivelului actual de evoluţie a conştiinţei omeneşti. Odată cu lumea pe care o construim evoluează şi reperele care ne formeaza conştiinţa. Suntem produse sociale într-o mai mare măsură decât suntem dispuşi s-o recunoaştem. Probabil că religia va avea un cuvânt de spus până în momentul în care omenirea va fi suficient de matură încât sa accepte că lumea în care trăim, înţeleasă că „voinţă şi reprezentare" a minţii noastre, nu e un dat ontologic ci ne-o creăm în permanenţă. Singuri.

 </BODY>
</HTML>�