Când Dumnezeu este conceput ca o divinitate atotputernică şi atotiubitoare, pot fi produse multe argumente pentru inexistenţa sa. Două dintre cele mai importante sunt Argumentul Răului (abreviat mai departe ca AR) şi Argumentul Necredinţei (abreviat mai departe ca AN). În cele ce urmează, voi furniza formulări precise ale acestor două argumente, voi face unele comentarii asupra lor şi apoi voi încerca să resping principalele argumente defensive (ale existenţei lui Dumnezeu) care ar putea fi înaintate împotriva AN, pe care îl consider cel mai puternic dintre cele două. Vad în AN un argument solid care confirmă propoziţia că Dumnezeu (conceput într-un anumit fel) nu există.

          1. Formularea argumentelor

          * AR: Definesc mai întâi o expresie care va fi folosită în argument:
          * Situaţia L = situaţia în care cantitatea de suferinţă şi numărul de morţi premature suferite de oamenii lumii prezente sunt semnificativ reduse faţă de situaţia prezentă efectivă. (Cu alte cuvinte, dacă cuantumul efectiv este în prezent de, să zicem, n unităţi de suferinţă şi moarte prematură, în total, atunci în situaţia L, acel cuantum ar fi, în prezent, semnificativ mai mic decât n unităţi).
          * Deci AR, cu referire la situaţia L, poate fi exprimat după cum urmează:
                    - (A) Dacă Dumnezeu ar exista, atunci el ar avea toate proprietăţile următoare (printre altele):
                              > (1) ar fi capabil, ţinând seama de toate, să creeze situaţia L;
                              > (2) ar dori să creeze situaţia L, i.e. aceasta ar fi una dintre dorinţele sale;
                              > (3) nu ar dori nimic altceva care să fie în conflict cu dorinţa sa de a crea situaţia L, cu aceeaşi intensitate;
                              > (4) ar fi rational (ceea ce presupune să actioneze întotdeauna conform celor mai înalte scopuri ale sale).
                    - (B) Dacă o fiinţă care are toate patru proprietăţile enumerate mai sus ar exista, atunci situaţia L ar trebui să fie reală.
                    - (C) Dar situaţia L nu este reală. Cantitatea de suferinţă şi nedreptate din lumea prezentă nu este semnificativ mai mică decât cantitatea prezentă efectivă.
                    - (D) Aşadar [din (B) şi (C)], nu există o fiinţă care să aibă toate patru proprietăţile enumerate în premisa (A).
                    - (E) Deci [din (A) şi (D)], Dumnezeu nu există.

          * AN: Pentru a formula AN, înaintez mai întâi aceste două definiţii:
          * Setul P = următoarele trei propoziţii:
                    - (a) Există o fiinţă care stăpâneşte întregul univers.
                    - (b) Acea fiinţă iubeşte umanitatea.
                    - (c) Umanităţii i-a fost furnizată o viaţă de apoi.
          * Situaţia S = situaţia în care toţi, sau aproape toţi, oamenii ajung să creada toate trei propoziţiile setului P înainte de momentul morţii lor fizice.
          * Folosind definiţiile de mai sus, AN poate fi exprimat după cum urmează:
                    - (A) Dacă Dumnezeu ar exista, atunci el ar avea toate dintre următoarele patru proprietăţi (printre altele):
                              - (1) ar fi capabil, ţinând seama de toate, să creeze situaţia S;
                              - (2) ar dori să creeze situaţia S, i.e. aceasta ar fi una dintre dorinţele sale;
                              - (3) nu ar dori nimic altceva care să fie în conflict cu dorinţa sa de a crea situaţia S, cu aceeaşi intensitate;
                              - (4) ar fi raţional (ceea ce presupune să acţioneze întotdeauna conform celor mai înalte scopuri ale sale).
                    - (B) Dacă o fiinţă care are toate patru proprietăţile enumerate mai sus ar exista, situaţia S ar fi reală.
                    - (C) Dar situaţia S nu este reală. Nu toţi, sau aproape toţi, oamenii au ajuns să creadă toate propoziţiile setului P înainte de momentul morţii lor fizice.
                    - (D) Aşadar [din (B) şi (C)], nu există o fiinţă care să aibă toate proprietăţile enumerate în premisa (A).
                    - (E) Deci [din (A) şi (D)], Dumnezeu nu există.

          2. Comentarii asupra AR

          Expresia "ar fi capabil, ţinând seama de toate" din premisa (A1) a AR (şi AN) este luată în sens foarte literal. Ea înseamnă că nu există absolut nimic care să împiedice acţiunea, nici măcar hazardul. Să considerăm, de exemplu, un băiat care a făcut în ultimele zile douăzeci de flotări consecutive. Astăzi se ridică problema dacă el poate să facă macar cinci flotări consecutive. Răspunsul evident este da. Dacă a facut douăzeci, atunci (odihnit) este în mod cert capabil să facă cinci. Dar să presupunem că, tocmai când să facă a cincea flotare, e lovit de trăsnet, ceea ce îl împiedică să o facă. Ar trebui să spunem despre băiat, în retrospectivă, că era capabil să facă cinci flotari dar că nu a fost capabil ţinând seama de toate. Când se ţine seama de faptul că a fost lovit de trăsnet, atunci trebuie să spunem că în acele condiţii, băiatul nu a fost capabil. Astfel, în premisa (A1), când se spune despre Dumnezeu că ar fi capabil să creeze o situaţie ţinând seama de toate, aceasta înseamnă că dacă el ar încerca s-o creeze n-ar exista nimic care să-l împiedice s-o facă. Cu alte cuvinte, dacă el încearcă să facă acţiunea dată, atunci, în mod necesar, o face.
          Înţeleasă în modul de mai sus, premisa (A1) a AR (şi AN) este susţinută de pretenţia repetată a Bibliei că Dumnezeu este atotputernic. Fiind atotputernic, el ar fi fost capabil să creeze situaţia L, ţinând seama de toate, după cum se pretinde în premisa (A1) a AR. Sunt multe moduri în care el ar fi putut face asta. Unul dintre ele ar fi fost să facă pamântul o planetă mai calmă şi mai stabilă, cu mult mai puţine furtuni, cutremure şi erupţii vulcanice. Atunci nu ar mai apărea atâta suferinţă şi moarte prematură, consecinţe ale unor astfel de catastrofe naturale. Alt mod ar fi fost ca Dumnezeu să facă oamenii mai tari şi mai rezistenţi la germeni şi alte chinuri. Atunci nu ar mai apărea atâta suferinţă şi moarte prematură în consecinţa bolii şi infirmităţilor. S-ar putea obiecta că o reducere semnificativă a morţilor premature ar duce în scurt timp la suprapopulare şi la probleme şi mai grave. Dar, atotputernic fiind, Dumnezeu ar fi putut lua măsuri pentru prevenirea suprapopulării în mod uman (n.t. milos, înţelegător faţă de natura umană). De exemplu, facând pe de o parte oamenii mai puţin susceptibili faţă de moartea prematură, ar fi putut de asemenea să le dea gene care să facă femeile din ce în ce mai infertile pe măsură ce nasc mai mulţi copii, prevenind prin aceasta formarea familiilor foarte mari. Aceasta ar crea situaţia L fără să introducă probleme suplimentare. Încă un mod în care Dumnezeu ar fi putut crea situaţia L ar fi fost ca Dumnezeu să ghideze mutaţiile de aşa manieră încât să fie benefice organismului în procent mai mare. Aceasta ar fi eliminat multă suferinţă inutilă care a avut loc de-a lungul secolelor. Dumnezeu ar fi putut, de asemenea, să facă organismele, în special oamenii, mult mai inteligente decât sunt. Aceasta le-ar fi oferit mijloace mai bune de apărare împotriva răului decât au în prezent. În plus, Dumnezeu ar fi putut face oamenii mai altruişti decât sunt. Dacă ar fi facut-o, în lume ar fi mult mai puţină infracţionalitate şi cruzime decât este. În mod evident, există multe modalităţi în care Dumnezeu (presupunând că există) ar fi putut crea situaţia L.
          Trebuie clarificat un lucru legat de omnipotenţă. S-ar putea crede că, din moment ce Dumnezeu este atotputernic, el nu poate avea dorinţe conflictuale. Sintagma "să fie în conflict" din premisa (A3) exprimă ideea că ar fi fost imposibil chiar şi pentru Dumnezeu să-şi satisfacă ambele dorinţe simultan. Dar pentru Dumnezeu nimic nu e imposibil. Aşadar, el nu poate avea astfel de dorinţe contradictorii, ceea ce face premisa (A3) automat adevărată.
          Un defect al acestui argument este acela că pretinde, în mod paradoxal, şi că Dumnezeu nu poate avea dorinţe contradictorii, şi că pentru Dumnezeu nimic nu e imposibil, ceea ce pare a fi o contradicţie. Dar defectul mai degrabă fundamental al argumentului este că interpretează "pentru Dumnezeu, nimic nu e imposibil" fără nicio restricţie. Cei mai mulţi teologi şi filosofi ai religiei recunosc că omnipotenţa trebuie restrânsă la ceea ce este logic şi conceptual posibil şi la ceea ce este concordant cu celelalte proprietăţi definitorii ale lui Dumnezeu. Chiar şi Biblia (Tit 1:2, Evrei 6:18) spune că este imposibil ca Dumnezeu să mintă. După cât se poate presupune, dacă este o parte din însăşi definiţia lui Dumnezeu că Dumnezeu nu face niciodată nimic greşit, atunci urmează că există acţiuni, şi anume cele greşite, pe care Dumnezeu nu le poate face. Aşadar, Dumnezeu ar putea foarte bine să aibă două dorinţe logic conflictuale. Dacă este logic imposibil ca ambele dorinţe să fie satisfăcute, atunci chiar şi o fiinţă omnipotentă (definită corespunzător) ar fi incapabilă să le satisfacă pe amândouă. Şi astfel trebuie înţeleasă sintagma "să fie în conflict", din premisa (A3).
          Premisa (A2) a AR poate fi susţinută în moduri variate. În primul rând, creştinismul îl percepe pe Iisus din Nazaret ca având aceleaşi atitudini cu ale lui Dumnezeu, iar Iisus este descris ca simţind compasiune pentru mulţimile pe care le-a întâlnit, în ce priveşte suferinţa lor pământească (Matei 9:36, 14:14, 15:32; Marcu 6:34, 8:2). Deci, dacă Dumnezeu există, şi el trebuie să simtă o astfel de compasiune, ceea ce presupune ca el să dorească situaţia L. În al doilea rând, conform Psalmului 144:9, "Bun este Domnul cu toţi şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui.", iar conform lui Iacov 5:11, "mult-milostiv este Domnul şi îndurător.". În al treilea rând, Dumnezeu iubeşte umanitatea (Ioan 3:16, I Ioan 4:8-16) şi sacrificiul lui Iisus trebuia să exprime iubire maximă (Ioan 15:13). Creştinismul deseori îşi descrie zeul ca fiind "atotiubitor", ceea ce înseamnă că iubeşte pe toată lumea, totul, la maximum. Dar o parte a conceptului de iubire este a dori ce este mai bine pentru oricine sau orice ar fi obiectul iubirii. Aşadar, Dumnezeul creştinismului trebuie să dorească situaţia L, cel puţin în sensul minimal în care situaţia L este printre dorinţele sale. Din moment ce majoritatea teiştilor îl văd pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă atotiubitoare, din câte putem presupune, ei îl percep ca simţind un fel de regret pentru marea suferinţă a umanităţii. Dacă A îl iubeşte pe B şi A este conştient de suferinţa lui B, atunci A trebuie că regretă suferinţa lui B. Aceasta face parte din însuşi înţelesul "iubirii".
          Dar există o problemă aici. Premisa (A2) a AR spune nu doar că Dumnezeu doreşte situaţia L în sine, ci că doreşte să o creeze. Cineva ar putea dori ceva ce poate însuşi să creeze dar, totuşi, să nu vrea să îl/o creeze însuşi. De exemplu, aş putea să vreau ca biroul meu să fie curat şi totuşi să nu vreau să îl curăţ eu însumi, dorind, din lene, să îl cureţe altcineva în locul meu. Sau, altfel, soţia mea ar putea dori ca biroul meu să fie curat şi totuşi să nu vrea să îl cureţe ea însăşi. Ea ar putea să vrea să curăţ eu camera deoarece crede că a o face m-ar ajuta să-mi dezvolt caracterul. Aşadar, a arăta pur şi simplu că Dumnezeu, aşa cum este descris în Biblie, doreşte situaţia L nu ar demonstra, în sine, premisa (A2) a AR. Voi încerca să adresez această problemă.
          Mai întâi de toate, date fiind natura umană şi starea lumii, nu este clar că situaţia L ar fi putut apărea altfel decât fiind creată de Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar dacă ar exista o astfel de posibilitate, dacă Dumnezeu chiar nu vrea să creeze însuşi situaţia L, atunci trebuie să existe o altă dorinţă a sa care să depăşească dorinţa de a crea situaţia L. Dar în acest caz AR ar putea fi respins pe baza premisei sale (A3). Şi în acest caz nu ar mai conta prea mult dacă spunem sau nu că şi (A2) este falsă. În schimb, dacă nu există nicio astfel de dorinţă mai puternică, atunci este puţină diferenţă între aceea că Dumnezeu doreşte situaţia L şi aceea că Dumnezeu doreşte să creeze situaţia L. Există motive să spunem că, în cazul lui Dumnezeu, una o implică pe cealaltă. Adică, presupunând că Dumnezeu nu are nicio dorinţă care să depăşească dorinţa de a crea situaţia L, din moment ce nu este leneş şi dat fiind că natura lui atotiubitoare îl umple de zel relativ la obiectul iubirii sale, faptul că Dumnezeu doreşte situaţia L este în esenţă acelaşi lucru cu dorinţa lui Dumnezeu de a o crea. Ar urma atunci că oricare argumente care ar arăta că Dumnezeu are situaţia L printre dorinţele sale ar fi într-adevăr suficiente pentru a sprijini şi premisa (A2) a AR.
          Dată fiind bifurcarea premisei (A) în (A2) şi (A3) şi dată fiind concepţia noastră despre omnipotenţă ca fiind restrânsă (cel puţin) de logică, devine clar că premisa (A3) este cea mai problematică dintre toate. Este o chestiune foarte controversată dacă se poate aduce vreun sprijin solid pentru această premisă. Aceasta este o problemă pe care nu o voi adresa în acest eseu. O voi lăsa aici ca întrebare deschisă dacă Argumentul Răului are sau nu multă forţă.
          Premisa (A4) pretinde că Dumnezeu este raţional. Ideea este că Dumnezeu nu şi-ar abandona unul dintre scopuri fără motiv. Mai degrabă, el ar efectua orice acţiuni sunt necesare unui scop care nu este depăşit de alt scop. Ideea că Dumnezeu este raţional în acest sens este implicită de-a lungul Scripturii. Ea rezultă din acele versete care declară că el are înţelegere infinită (Psalmi 146:5) şi că ar fi creat universul prin înţelepciunea şi priceperea lui (Pilde 3:19). Ea rezultă şi din acele versete care spun despre Dumnezeu că face ceea ce vrea şi că nimic nu împiedică vreodată să se întâmple acele lucruri care doreşte el să se întâmple (Isaia 46:9-11, Efeseni 1:11). Biblia este, în mare parte, povestea unui conducator al universului care este eminamente raţional în a avea scopuri şi a efectua acţiuni pentru a şi le atinge. Premisa (A4) a AR primeşte, aşadar, un excelent sprijin biblic. Creştinismul şi cele mai multe forme de teism în general nu pun la îndoială adevărul (A4).
          Premisa (B) nu ar trebui să fie controversată şi este văzută aici ca un adevăr analitic. Oricine care o pune la îndoială probabil nu o înţelege corect. Dacă Dumnezeu este raţional şi are crearea unei anumite situaţii printre priorităţile sale (ne-depăşite), şi este capabil să o creeze, ţinând seama de toate, în sensul discutat mai sus, atunci nu există nimic care să-l împiedice să o creeze. Din moment ce toate alternativele care pot fi concepute au fost eliminate, devine necesar ca Dumnezeu să creeze situaţia dată. O altă formulare a problemei ar fi a spune că o parte din ceea ce înseamnă să fii "raţional" este că dacă X este raţional şi X este capabil să facă Y, ţinând seama de toate, şi X doreste să facă Y fără ca această dorinţă să fie depăşită de o alta, atunci X face Y. Aşadar, când conceptul raţionalităţii este complet explicat, premisa (B) devine adevărată prin definiţie.
          Premisa (C), deşi adevărată, ar putea fi falsă. Este doar un fapt contingent despre lume. Este ca propoziţia "nu sunt mai puţine bucăţi de cretă pe masă decât sunt în realitate", care se referă la un număr specific, să zicem trei. Cu toate că premisa (C) a AR ar putea fi interpretată într-un mod care o face în mod necesar adevărată, intenţia în AR este să o interpretăm într-un mod care o face doar contingentă. Expresia "cantitatea prezentă efectivă de suferinţă" trebuie interpretată ca referindu-se doar la o anumită cantitate specifică, după cum "(numărul de bucăţi de cretă) care sunt în realitate" din analogia cu creta ar putea fi doar un mod de a ne referi la numărul trei.
          Paşii (D) şi (E) sunt concluzii. Ei urmează logic din paşii precedenţi din care derivă. Din moment ce argumentul este valid, singurul mod de a-l ataca ar fi printr-una dintre premisele sale. Şi cea care cred eu că este cea mai vulnerabilă ar fi premisa (A3). Asta este tot ce voi spune despre AR în acest eseu. Îl prezint aici doar ca material bibliografic pentru discuţia AN, pe care îl percep ca fiind cel mai puternic dintre cele două argumente.

          3. Comentarii asupra AN

          Presupunând că Dumnezeu există, există variate moduri în care el ar fi putut crea situaţia S. Un mod ar fi fost implantarea directă a credinţelor date (setul P) în minţile oamenilor. (Un exemplu biblic posibil de implantare a unor credinţe ar fi cazul lui Adam şi al Evei.) Apropiată de această metodă ar fi fost crearea unor "gene ale credinţei" care se transmit din generaţie în generaţie. Copiii s-ar putea naşte cu tendinţa de a-şi forma automat o credinţă în setul P pe măsură ce minţile lor se dezvoltă. Procesul ar putea fi, probabil, ajutat de influenţa Sfântului Duh în fiecare persoană.
          Alt mod în care Dumnezeu şi-ar fi putut transmite mesajul ar fi fost prin efectuarea unor minuni spectaculoase. De exemplu, Dumnezeu ar fi putut vorbi oamenilor cu o voce tunătoare din cer sau folosi scrierea pe cer pentru a proclama setul P în toată lumea. În plus, în zilele lui Iisus, evenimentele s-ar fi putut desfăşura diferit. În loc să apară doar înaintea adepţilor lui, Hristosul înviat ar fi putut apărea înaintea a milioane de oameni, inclusiv înaintea lui Pontius Pilat şi chiar înaintea Împăratului Tiberius şi a altora din Roma. El ar fi putut proclama adevărul setului P înaintea tuturor acestor oameni, demonstrând existenţa unei vieţi de apoi prin propria sa înviere. Şi-ar fi putut crea un asemenea loc în istorie încât ar fi luminat miliarde de oameni care urmau să vină, despre adevărul setului P.
          Dumnezeu ar fi putut de asemenea să creeze situaţia S fără a recurge la minuni spectaculoase. Ar fi putut-o face prin acţiuni nespectaculoase, de culise. De exemplu, ar fi putut trimite milioane de îngeri, deghizaţi în oameni, să predice oamenilor din toate naţiunile într-o manieră atât de convingătoare încât să-i facă să creadă setul P. O altă acţiune utilă ar fi fost să protejeze însăşi Biblia de defecte. Scrierea, copierea şi traducerea Scripturii ar fi putut fi atât de atent îndrumate (de către îngeri, să zicem) încât ea nu ar conţine astăzi nimic vag, nicio ambiguitate şi nicio contradicţie sau eroare de vreun fel. De asemenea, ea ar fi putut conţine un număr mare de profeţii foarte clare şi precise care apoi să se împlinească în mod uimitor, iar informaţia despre acestea să fie înregistrată de către observatori neutri şi diseminată pe scară largă. Oamenii care ar fi citit-o ar fi fost mult mai înclinaţi să conchidă că totul în ea este adevărat, inclusiv setul P. Dacă toate acestea ar fi fost făcute, atunci situaţia S ar fi probabil reală acum. Cu certitudine, dat fiind modul în care Dumnezeu este prezentat în Biblie, el ar fi capabil să facă asemenea lucruri (spectaculoase sau nu), ţinând seama de toate, ceea ce face premisa (A1) a AN adevărată.
          Un ultim mod pentru ca Dumnezeu să creeze situaţia S, demn de menţionat, ar fi folosirea Internet-ului. Cei care folosesc World Wide Web-ul ar putea primi cu regularitate setul P, poate chiar şi dacă încearcă să îl evite. Dumnezeu ar putea de asemenea sa-i copleşească cu mesaje pe toţi necredincioşii asezaţi la calculatoarele lor, şi numai pe ei, avertizându-i cu privire la judecata viitoare. De asemenea, ar putea cădea CD-uri din cer (pentru uzul celor care au drive-uri CD-ROM) care să conţină setul P, prezentat în culori şi sunete spectaculoase. Tehnologia modernă a făcut să fie relativ uşor pentru Dumnezeu să-şi transmită mesajul către lume, în aşa măsură încât putem declara premisa (A1) a AN ca fiind evident adevărată. Spre deosebire de problema răului, problema necredinţei este una referitoare la o anumită lipsă de informaţie şi este chiar mai uşor rezolvabilă în prezenta "Eră a Informaţiei" decât ar fi fost în trecutul îndepărtat.
          Premisa (A2) a AN afirmă că dacă Dumnezeu ar exista, atunci el ar dori să creeze situaţia S, unde aceasta trebuie înţeleasă într-un anumit sens minimal, însemnând doar că a crea situaţia S ar fi printre dorinţele lui Dumnezeu. Deci este o dorinţă care ar putea fi depăşită de vreo altă dorinţă, ceea ce creează nevoia pentru premisa (A3). Aceeaşi relaţie există aici între premisele (A2) şi (A3) ca aceea care a fost evidenţiată mai sus, în ce priveşte AR. Există problema dacă Dumnezeu ar putea să dorească situaţia S fără a dori să o creeze însuşi. Aş spune că dacă există vreo dorinţă a lui Dumnezeu care să depăşească dorinţa de a crea situaţia S, atunci premisa (A3) a AN şi AN împreună cu ea, ar putea fi, prin aceasta, respinsă. În acest caz, problema ar deveni inutil de discutat: ar conta prea puţin dacă declarăm sau nu premisa (A2) a AN ca fiind de asemenea falsă. În schimb, dacă nu există nicio astfel de dorinţă mai mare, atunci se poate spune foarte bine că faptul că Dumnezeu doreşte situaţia S este în esenţă tot una cu aceea că Dumnezeu doreşte să creeze situaţia S. Din moment ce Dumnezeu nu este leneş şi este foarte motivat, în acest caz nu ar exista niciun motiv pentru ca el să nu dorească s-o creeze. Cu alte cuvinte, precum în cazul AR şi al situaţiei L, dacă nu poţi găsi un contra-exemplu pentru premisa (A3), atunci nu vei găsi niciun motiv pentru care Dumnezeu să dorească situaţia S dar să nu dorească s-o creeze însuşi.
          Voi continua deocamdată pe baza presupunerii că nu există nicio dorinţă a lui Dumnezeu care să fie suficientă pentru a respinge premisa (A3) a AN. Dată fiind această presupunere, tot ce ar fi necesar pentru susţinerea premisei (A2) ar fi argumente îndreptate spre existenţa situaţiei S printre dorinţele lui Dumnezeu. Există cel putin şapte argumente diferite care să arate asta. Să le etichetăm ca Argumentele (1)-(7).

          Argumentul (1). Biblia spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să "credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său" (I Ioan 3:23). În modul în care este de obicei interpretat, "a crede întru numele Fiului" cere să fim cel puţin conştienţi de adevărul propoziţiilor setului P. Urmeaza că, având emis porunca, Dumnezeu trebuie că doreşte ca oamenii să creadă cel puţin acele propoziţii, ceea ce înseamnă că el doreşte situaţia S. Iar aceasta face premisa (A2) a AN adevărată.

          Argumentul (2). Există o altă poruncă biblică, aceea ca oamenii să-l iubească pe Dumnezeu la maximum (Matei 22:37, Marcu 12:30). Dar a-l iubi pe Dumnezeu la maximum (i.e. cu o intensitate care nu mai poate fi mărită) presupune a fi conştient că Dumnezeu iubeşte umanitatea şi, de asemenea, a fi conştient de tot binele pe care Dumnezeu l-a făcut acesteia. Dacă cineva l-ar iubi pe Dumnezeu dar nu ar fi conştient de tot binele pe care l-a făcut Dumnezeu umanităţii, atunci ar fi posibil ca o astfel de persoană să fie facută conştientă de tot acest bine şi, astfel, ea să ajungă să-l iubească pe Dumnezeu încă şi mai mult. Iar conştiinţa faţă de tot binele presupune, la rândul ei, credinţa în setul P. Astfel, din nou, având emis porunca dată, Dumnezeu trebuie că doreşte ca oamenii măcar să fie conştienţi de adevărul setului P, ceea ce face premisa (A2) a AN adevărată.

          Argumentul (3). Un al treilea argument pentru (A2) se bazează pe aceea că Dumnezeu (prin fiul său) a trimis misionari să predice mesajul evanghelic tuturor naţiunilor (Matei 28:19-20) şi tuturor creaturilor sau întregii creaţii (Marcu 16:15-16). Aşadar, Dumnezeu trebuie să fi dorit ca oamenii să creadă cel puţin setul P, care este conţinut în mesajul evanghelic. Şi nu doar a dorit ca mesajul să fie predicat tuturor naţiunilor, ci chiar se aştepta ca asta să se întâmple (dupa cum arată versete precum Marcu 13:10, Luca 24:47, Fapte 1:8, 13:47, 28:28). Mai mult, conform Faptelor Apostolilor, Dumnezeu a mers până acolo încât i-a împuternicit pe câţiva apostoli să efectueze minuni, ceea ce ar fi ajutat la convingerea ascultătorilor de adevărul mesajului. Din moment ce minunile sunt lucrări ale lui Dumnezeu, putem spune că, în fapt, Dumnezeu însuşi începea indirect să creeze situaţia S. Deci a-i face pe oameni să creadă cel puţin setul P trebuie să fi fost o prioritate înaltă pentru el. Aceasta este o dovadă foarte puternică că premisa (A2) a AN este adevărată.

          Argumentul (4). Un al patrulea argument se referă la misiunile lui Iisus din Nazaret şi Ioan Botezatorul. Conform Ioan 18:37, Iisus a declarat: "Eu spre aceasta M-am nascut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr;". După cât se poate presupune, adevărul la care se face referire aici include setul P ca pe o componentă importantă. Urmează că o parte importantă a misiunii lui Iisus era să aducă mărturie despre adevărul unui mesaj care include setul P. Şi, conform Sf. Pavel, Dumnezeu era cel care lucra prin Hristos pentru ca să împace lumea cu sine însuşi (II Corinteni 5:19). Aşadar, Dumnezeu trebuie că doreşte ca oamenii să creadă mesajul şi nu doar localnicii cărora Iisus le vorbea direct, ci oamenii din toată lumea. Acesta poate fi dedusă din capitolul precedent, în care Iisus indica faptul că îşi trimisese discipolii în lume (Ioan 17:18) şi că scopul era să facă lumea conştientă de mesajul evanghelic. În rugăciunea către Tatal lui, el spunea "şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca Tu M-ai trimis" (versetul 21) şi "ca ei să fie desavârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis" (versetul 23). Aşadar, din moment ce Dumnezeu doreşte ca fiul său să aducă mărturie despre adevărul unui mesaj care conţine setul P şi doreşte ca acesta să fie cunoscut în toata lumea, premisa (A2) a AN trebuie să fie adevărată. Ca punct subsidiar al acestui argument, misiunea lui Ioan Botezătorul este de asemenea relevantă. Se spune în Ioan 1:6-7: "Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să marturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.". Se înţelege că măcar o parte din obiectul credinţei la care se face referire aici este setul P. Aceasta, deci, sprijină mai departe afirmaţia că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să creadă setul P.

          Argumentul (5). Conform Sf. Pavel, Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină." (I Timotei 2:4). Ca şi în cazul Argumentului (4), se poate demonstra satisfăcător că "adevărul" la care se face referire aici include setul P. Cu certitudine, creştinismul interpretează astfel. Şi, astfel interpretat, versetul spune cititorului în mod foarte direct că Dumnezeu doreşte (printre altele) ca toţi oamenii să ajungă să creadă setul P. El trebuie, deci, că-şi doreşte cel puţin situaţia S. Deci inferenţa de la acel verset la adevărul premisei (A2) a AN este foarte directă!

          Argumentul (6). Următorul argument pentru (A2) este mai controversat. Una dintre premisele sale este afirmaţia, conformă Bibliei, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Există într-adevăr versete, precum cel citat în Argumentul (5), mai sus, care fie o afirmă direct, fie indică în acea direcţie. Dar pentru ca oamenii să fie mântuiţi, ei trebuie să creadă în Dumnezeu şi în fiul său. Dar a crede în Dumnezeu şi în fiul său ar include credinţa în setul P. Aşadar, Dumnezeu trebuie că vrea ca oamenii să creadă cel puţin setul P. Cei care nu o fac sunt damnaţi. Urmează că (A2) trebuie să fie adevărată.
          Există două obiecţii principale pentru acest argument. Una dintre ele, ridicată uneori de calvinişti, este că unele versete din Biblie indică faptul că Dumnezeu nu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Cealaltă, ridicată uneori de inclusivişti, este că Biblia nu este foarte clară referitor la cerinţele pentru mântuire şi că unele versete sugerează că ar fi suficient comportamentul caritabil, în care caz credinţa în setul P nu ar fi, la urma urmei, o condiţie necesară. Se pare, atunci, că premisele acestui ultim argument pentru (A2) lasă un oarecare loc pentru îndoială.
          În apărarea Argumentului (6), s-ar putea semnala că experţii biblici nu sunt de acord asupra modului de interpretare al presupuselor versete contrare şi unele dintre interpretările lor favorizează argumentul. Mai mult, majoritatea creştinilor sprijină acele interpretări care favorizează Argumentul (6). Ei resping ideea calvinistă (a "dublei predestinări") că Dumnezeu a preselectat unii oameni pentru mântuire şi pe ceilalţi pentru damnare. Dimpotrivă, ei îl văd pe Dumnezeu ca pe o fiinţă iubitoare şi miloasă care doreşte ca toţi să fie mântuiţi, cel puţin în sensul minim de a avea aceasta printre dorinţele sale. După cum spunea John Hick, ideea calvinistă că Dumnezeu ar fi creat fiinţe pentru care nu doreşte accesul la mântuire este "diametral contradictoriu cu spiritul dominant al evangheliilor.". În plus, cei mai mulţi creştini sunt exclusivişti şi acceptă doctrina conform căreia credinţa în Dumnezeu şi în fiul său, şi deci în setul P, este o cerinţă absolută pentru mântuire.
          Concluzia mea în această problemă este că, chiar dacă există alte interpretări ale versetelor citate mai sus, cei mai mulţi creştini ar accepta premisele Argumentului (6). Aceasta, atunci, permite argumentului să furnizeze mai mult sprijin biblic premisei (A2) a AN. Recunosc, totuşi, că Argumentul (6) rămâne controversat. Cu toate acestea, trebuie să observăm că chiar dacă acest argument particular ar fi respins, alte argumente furnizează sprijin solid pentru premisa (A2). Cu sau fără Argumentul (6), (A2), precum premisa (A1) a AN, primeşte sprijin excelent din Biblie.

          Argumentul (7). În final, doresc să înaintez un argument pentru premisa (A2) a AN, care nu face referire la Biblie. Aproape toţi teiştii, cel puţin în Statele Unite, îl văd pe Dumnezeu ca pe o fiinţă care iubeşte umanitatea şi care doreşte ca această iubire să fie reciprocă. Deci Dumnezeu, conceput în acest mod, trebuie că doreşte ca oamenii să fie conştienţi că el există şi că, din iubire pentru umanitate, el a oferit oamenilor şansa unei vieţi de apoi, fericite. Ar fi în beneficiul oamenilor să fie conştienţi de toate acestea, deoarece le-ar oferi linişte şi speranţă pentru viitor. Din moment ce Dumnezeu iubeşte oamenii, el trebuie că doreşte ca ei să obţină un astfel de beneficiu. De asemenea, conştiinţa adevărului setului P i-ar ajuta pe oameni să-l iubească la rândul lor pe Dumnezeu, încă un lucru pe care Dumnezeu îl doreşte. Urmează că el trebuie că doreşte ca ei să aibă o astfel de conştiinţă, ceea ce face premisa (A2) a AN adevărată.

          Când vine vorba de următoarea premisă a AN, (A3), situaţia este oarecum diferită. Nu există versete biblice care să o sprijine direct. Dacă e ca (A3) să primească vreun sprijin din partea Bibliei, el va trebui să fie de natură indirectă. Există două argumente pentru aceasta, pe care aş dori să le iau în considerare. Primul, pe care îl voi eticheta ca "Argumentul (8)", este că Argumentul (6) este solid şi că Argumentul (6) face apel la problema destinului etern al oamenilor. Din moment ce nimic despre umanitate nu poate fi mai important decât asta (Matei 10:28, 16:26; Marcu 8:36-37; Luca 12:15-21), urmează că Dumnezeu nu poate avea dorinţe pentru umanitate care să depăşească dorinţa ca ea să se pocaiască şi, în cele din urmă, să se mântuiască, ceea ce (pe baza presupunerilor exclusiviste ale celor mai mulţi creştini) necesită situaţia S. Şi din moment ce Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi să ajungă la o cunoaştere a adevărului, după cum se arată în Argumentul (5), putem infera că nu există nicio dorinţă contrară a lui Dumnezeu, care i-ar suprima dorinţa pentru situaţia S. Aceasta, deci, furnizează sprijin indirect pentru premisa (A3) a AN. O obiecţie pentru acest raţionament este că el presupune ca adevărat Argumentul (6), care se referă la probleme controversate despre mântuire. Admit că aceasta este o slăbiciune a lui.

          Există un alt fel de sprijin indirect pentru premisa (A3) a AN care nu se implică în astfel de chestiuni, ceea ce mă aduce la al doilea argument. Numiţi-l "Argumentul (9)". El apelează la forţa argumentelor anterioare, în special Argumentele (1)-(4), care nu făceau referire la conceptul mântuirii. Privind înapoi la Argumentul (1), observăm că, după Biblie, Dumnezeu a poruncit oamenilor să creadă în fiul său, ceea ce este destul de puternic. Cu toate că asta ar putea să n-o dovedească, ea sugerează că dorinţa lui Dumnezeu pentru situaţia S nu este depăşită de nicio altă dorinţă. În ce priveşte Argumentul (2), conform Bibliei, porunca lui Dumnezeu ca oamenii să-l iubească la maximum este descrisă ca fiind cea mai mare dintre toate poruncile (Matei 22:38, Marcu 12:29). Şi aceasta sugerează că Dumnezeu doreşte ca oamenii să fie conştienţi de ceea ce a făcut el pentru ei, ceea ce presupune ca ei să creada setul P, şi că aceasta nu este o chestiune depăşită de alte consideraţii. Mai departe, după cum s-a arătat deja în Argumentul (3), conform Bibliei, Dumnezeu nu doar a trimis misionari să raspândească în toată lumea mesajul evanghelic (care include setul P), ci, de asemenea, le-a oferit unora dintre ei puteri miraculoase pentru a-i ajuta să-şi facă ascultătorii să accepte mesajul. Aceasta sugerează că situaţia S trebuie să fi fost o prioritate atât de înaltă în mintea lui Dumnezeu încât să nu fie depăşită de nimic altceva. În final, Argumentul (4) se referă la misiunea fiului lui Dumnezeu pe planeta pământ, indicând că o mare parte a acelei misiuni era să comunice întregii lumi un mesaj care include setul P. Este greu de văzut cum Dumnezeu ar putea avea vreun scop, în ce priveşte umanitatea, care să depăşească misiunea fiului său pe planeta pământ. Creştinii evanghelici văd în misiunea lui Iisus cheia existenţei umane şi a sensului vieţii, deci nu pare că ei ar putea-o vedea ca fiind depăşită de altceva. Rezumând, Argumentul (9), deci, este argumentul că premisa (A3), chiar dacă nu este exprimată direct în Biblie, este totuşi implicită în mai multe pasaje biblice, mai cu seamă în modul puternic în care premisa (A2) este sprijinită scripturistic.
          Admit că Argumentul (9) este neconcludent. Premisa (A3) nu are sprijin direct, explicit, din Scriptură. S-ar putea, în schimb, ca această slăbiciune să nu fie fatală, în primul rând pentru că orice fel de sprijin, chiar şi unul indirect, este mai bun decât nimic, şi în al doilea rând pentru că (A3) este înaintată nu doar ca pretenţie ci şi ca provocare. Ea spune că dacă Dumnezeu ar exista, atunci el nu ar avea un anumit tip de dorinţă, una care, în acelaşi timp şi în mod necesar, să fie în conflict cu - şi să depăşească - dorinţa sa pentru situaţia S. Este, cu certitudine, o provocare fie şi să concepi posibile candidate pentru o asemenea dorinţă specializată, pentru că este greu de înţeles ce ar putea Dumnezeu să dorească de la oameni la fel de mult cât credinţa lor în propoziţii care includ setul P, de care depind iubirea şi veneraţia lor pentru el, şi probabil chiar mântuirea lor. Nu există absolut nimic în Biblie care să sugereze că Dumnezeu ar avea vreo astfel de dorinţă. A-i nega existenţa, deci, nu pare să fie o afirmaţie atât de îndrazneaţă. Ar trebui luată ca o provocare de către oricine care doreşte să atace premisa (A3) a AN, să descrie o candidată plauzibilă pentru dorinţa specializată la care aceasta se referă.
          Premisa (A4) a AN este exact la fel cu premisa (A4) a AR. Este singurul pas, în afară de concluzie, pe care ambele argumente îl împartăşesc. După cum s-a indicat în discutia AR, premisa (A4) are sprijin biblic excelent, iar a o nega ar fi total în afara cadrului conceptual al creştinismului. Ar fi greu de găsit orice teist, oriunde, care să nege raţionalitatea lui Dumnezeu.

          Să luăm acum în considerare ceilalţi paşi ai AN. Din motive analoge celor prezentate în legătură cu AR, premisa (B) este adevărată prin definiţie şi nu ar trebui să fie controversată. Ea se bazează pe ideea că dacă nu există niciun mod în care situaţia S să nu apară, atunci situaţia S trebuie să apară. Şi, dat fiind că există o fiinţă care posedă toate patru proprietăţile enumerate în premisa (A), orice mod posibil în care situaţia S ar putea să nu apară a fost exclus, deci situaţia S ar trebui să fie reală. Un alt mod de a privi problema ar fi în termenii definiţiei termenului "raţional", aşa cum apare el în premisa (A4). După cum s-a indicat mai devreme în legătură cu AR, dat fiind adevărul întregii premise (A), premisa (B) ajunge să fie adevărată şi numai în virtutea definiţiei termenului "raţional", aşa cum este folosit în premisa (A4). Adică, dacă o fiinţă care are toate patru proprietăţile citate în premisa (A) nu ar crea situaţia S, aceasta ar fi o dovadă de iraţionalitate din partea ei, ceea ce ar contrazice (A4), deci asta este logic imposibil. Oricine pune la îndoială premisa (B), nu o înţelege corespunzător.
          Precum premisa (C) a AR, premisa (C) a AN este un fapt empiric al lumii noastre. Probabil că mai puţin de jumătate din oamenii lumii cred toate trei propoziţiile setului P. În orice caz, există miliarde care nu cred. (C) este propoziţia din care Argumentul Necredinţei îşi ia numele. A se observa că Argumentul Necredinţei este de asemenea un argument pentru necredinţă, prin aceea că îsi propune să demonstreze inexistenţa lui Dumnezeu. Aşadar, este în acelaşi timp "din necredinţă" şi "pentru necredinţă", ceea ce ar putea sugera circularitatea. Totuşi, circularitatea este evitată atunci când cele două tipuri de "necredinţă" sunt specificate. Argumentul pleacă de la faptul necredinţei răspândite, în setul P, ca o premisă a sa, spre o propoziţie care exprimă necredinţa în Dumnezeu, în calitate de concluzie a sa. Nu există nicio circularitate aici.
          Pasul (D) este prima concluzie a argumentului. Ca şi în cazul AR, ea urmează logic din premisele (B) şi (C) prin regula logică numită modus tollens. Concluzia finală, pasul (E), de asemenea urmează logic. Precum cu AR, premisa (A) atrage după sine propoziţia că dacă Dumnezeu există, atunci ar există o fiinţă care are toate patru proprietăţile (1)-(4). Iar acea propoziţie, împreună cu (D), face să decurgă logic concluzia finală, (E), prin modus tollens.
          Ca şi în cazul AR, atunci când tot sprijinul pentru toate premisele este inclus, AN trebuie clasificat ca argument inductiv. Dacă s-ar trasa o distincţie între o "problemă deductivă a necredinţei" şi o "problemă inductivă a necredinţei", atunci AN ar adresa-o pe cea din urmă, nu pe cea dintâi. Este un argument strâns legat de dovezi, nu e conceput să fie concludent, din moment ce sprijinul pentru premisele sale este inductiv sau legat de dovezi. Totuşi, AN în sine, fără a ţine cont de sprijinul pentru premisele sale, este un argument deductiv şi, în opinia mea, solid.
          Din moment ce concluziile AN decurg logic din premisele sale, singura cale de a-l ataca ar fi prin una sau mai multe dintre premise. Împărţind (A) în patru, există un total de şase premise care trebuie luate în considerare: (A1), (A2), (A3), (A4), (B) şi (C). Dintre acestea, sper că am arătat mai sus că doar (A2) şi (A3) lasă loc dezbaterilor. Celelalte par să nu fie controversate. Iar dintre cele două premise care ar putea fi dezbătute, (A2) îmi face impresia că ar fi mai clar adevărată, pentru că este nu doar susţinută extrem de bine de Biblie, ci şi percepută ca fiind intuitiv corectă de către o majoritate a teiştilor. Cu toate că voi lua în considerare mai târziu o obiecţie pentru (A2), să vedem mai întâi apărările existenţei lui Dumnezeu care atacă premisa (A3) a AN.

          4. Apărarea prin Voinţa Liberă

          Conform acestei obiecţii, care poate fi numită "Apărarea prin Voinţa Liberă" sau, pe scurt, AVL, premisa (A3) a AN este falsă deoarece există ceva ce Dumnezeu doreşte chiar mai mult decât situaţia S şi aceasta este formarea liberă a credinţei teiste corespunzătoare. Dumnezeu doreşte ca oamenii să ajungă să creadă propoziţiile setului P în mod liber şi nu ca rezultat al vreunui fel de constrângere. El ştie că oamenii ar crede într-adevăr acele propoziţii dacă el le-ar implanta direct credinţa în minţi sau ar face minuni înaintea lor. Dar a face asta ar interfera cu voinţa lor liberă, ceea ce el cu siguranţă că nu doreşte să se întâmple. Din moment ce dorinţa lui Dumnezeu ca oamenii să-şi pastreze voinţa liberă depăşeşte dorinţa lui pentru situaţia S, urmează că premisa (A3) este falsă, ceea ce face AN incorect.
          Există multe obiecţii pentru AVL. În primul rând, presupunând că Dumnezeu doreşte să evite interferenţa cu voinţa liberă a oamenilor, nu este clar că această dorinţă chiar este în conflict cu dorinţa pentru situaţia S. De ce a arăta oamenilor anumite lucruri ar interfera cu voinţa lor liberă? Oamenii vor să ştie adevărul. Ar părea, atunci, că a le arăta anumite lucruri nu ar interfera cu voinţa lor, ci ar fi conform cu aceasta. Nici chiar implantarea directă a credinţei în mintea unei persoane nu e nevoie să interfereze cu voinţa ei/lui liberă. Dacă acea persoană ar dori credinţe adevărate şi nu i-ar păsa cum sunt obţinute acele credinţe, atunci implantarea directă de către Dumnezeu a unor credinţe adevărate în mintea ei/lui nu ar interfera, ci mai degrabă ar fi conformă cu voinţa liberă a persoanei. O analogie ar fi efectuarea de către Dumnezeu a unui depozit direct, substanţial şi neaşteptat, în contul bancar al cuiva. Aceasta ar face persoana destul de mulţumită şi nu ar interfera deloc cu voinţa ei liberă. Mai mult, după cum s-a explicat înainte în Secţiunea I, există multe moduri în care Dumnezeu ar putea crea situaţia S. Nu este necesar ca el să folosească nici implantarea directă, nici minunile spectaculoase. El ar putea-o realiza prin mijloace relativ obişnuite. Ar fi absurd să pretindem că trebuie să existe o interferenţă cu voinţa liberă de fiecare dată când se arată orice, oricui. Credinţele oamenilor sunt afectate în fiecare zi de ceea ce citesc şi aud şi voinţa lor liberă rămâne intactă. În final, nici chiar efectuarea unor minuni spectaculoase nu e nevoie să cauzeze o astfel de interferenţă. Oamenii vor să ştie adevărul. Ei vor, în special, să li se arate cum este structurată lumea în realitate. A face minuni pentru ei n-ar face decât să se conformeze acestei dorinţe. Aşadar, nu ar interfera cu voinţa lor liberă. Deci, AVL nu reuşeşte să atace premisa (A3) a AN pentru că nu reuşeşte să prezinte o dorinţă a lui Dumnezeu care să fie în conflict cu dorinţa lui pentru situaţia S. Acest eşec face Apărarea prin Voinţa Liberă, în fapt, irelevantă pentru premisa (A3).
          Chiar dacă ar exista oameni a căror voinţă liberă ar suferi interferenţă dacă Dumnezeu le-ar arăta anumite lucruri, s-ar părea că asemenea oameni ar avea un beneficiu în a afla cum stau lucrurile în realitate. Lăsând la o parte problema mântuirii, şi numai a fi conştienţi că exstă un Dumnezeu care iubeşte umanitatea şi care i-a oferit o viaţă de apoi ar aduce linişte şi speranţă oamenilor. Un Dumnezeu iubitor ar dori, în mod cert, ca ei să aibă asemenea linişte şi speranţă. Deci, chiar şi dacă s-ar accepta că a arăta anumite lucruri unor oameni interferează cu voinţa lor liberă, AVL tot nu ar funcţiona bine, pentru că nu a clarificat de ce Dumnezeu ar trebui să se abţină de la a le arăta lucruri de care ar trebui să fie conştienţi. O asemenea "interferenţă cu voinţa liberă" pare să fie tocmai lucrul de care au nevoie asemenea oameni pentru a fi "puşi la punct".
          Există încă o obiecţie referitoare la motivaţia lui Dumnezeu. AVL pare să susţină că Dumnezeu doreşte ca oamenii să creadă propoziţiile setului P într-un mod iraţional, fără dovezi solide. Dar de ce ar dori el asta? De ce ar crea o fiinţă raţională oamenii după chipul ei şi apoi ar spera ca ei să devină iraţionali? Mai mult, nu este clar exact cum ar trebui oamenii să ajungă la propoziţiile setului P în absenţa dovezilor solide. Este alegerea religiei corecte doar o problemă de noroc în a ghici? Este mântuirea un fel de loterie cosmică? De ce ar dori Dumnezeu să fie implicat într-o asemenea operaţiune?
          Uneori se pretinde că, după Biblie, Dumnezeu chiar doreşte ca oamenii să creadă fără dovezi. De obicei sunt citate pentru aceasta cuvintele Hristosului înviat către Toma cel-trecut-peste-necredinţă: "Pentru că M-ai vazut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20:29). De asemenea, Petru îi laudă pe cei care cred în Iisus fără a-l fi văzut (I Petru 1:8). Dar mesajul, aici, ar putea să nu fie acela că Dumnezeu doreşte ca oamenii să creadă fără nicio dovadă. El ar putea să fie, mai degrabă, că există alte forme de dovadă decât a vedea, cum ar fi, de exemplu, mărturia prietenilor. Poate că Dumnezeu indică doar că el aprobă credinţa bazată pe mărturia altora. A se observa că, mai devreme, Hristosul înviat îi mustrase pe unii discipoli pentru lipsa de încredere în mărturia altor discipoli (Marcu 16:14). Cuvintele lui către Toma ar putea să fi fost doar o continuare a acelei teme. Aşadar, nu este clar că Dumnezeu doreşte credinţă iraţională de la oameni, şi nici de ce ar dori asta, dacă chiar o doreşte.
          Ca o altă obiecţie pentru AVL, chiar dacă ar fi adevărat că a arăta anumite lucruri oamenilor ar interfera cu voinţa lor liberă, asta nu pare să fi fost o consideraţie foarte importantă pentru Dumnezeu. Conform Bibliei, el a făcut multe lucruri, unele destul de spectaculoase, pentru a face ca observatorii să aibă anumite credinţe. Un apărător al argumentului trebuie să explice de ce Dumnezeu a fost dispus să facă asemenea lucruri în trecut dar nu mai este dispus să le facă în prezent.
          În final, pretenţia că Dumnezeu are ne-interferenţa cu voinţa liberă umană ca prioritate foarte înaltă nu este bine susţinută în Scriptură. Conform Bibliei, Dumnezeu a omorât milioane de oameni. Cu siguranţă asta a interferat cu voinţa lor liberă, luând în considerare că ei nu doreau să moară. Mai mult, Biblia sugerează că Dumnezeu cunoaşte viitorul şi predestinează sorţile oamenilor. Şi aceasta ar putea interfera cu voinţa liberă umană. În plus, există multe obstacole pentru voinţa liberă în lumea prezentă (foametea, retardarea mentală, bolile grave, moartea prematură etc.) şi Dumnezeu face prea puţin sau nimic pentru a le preveni. Aceasta nu este o dovadă concludentă că Dumnezeu nu are voinţa liberă umană ca o prioritate înaltă, dar este demnă de luat în considerare, împotrivă. Este cel puţin încă o problemă pentru Apărarea prin Voinţa Liberă. Luând în considerare aceste multe obiecţii, argumentul nu pare să funcţioneze prea bine. Să ne întoarcem către o apărare diferită împotriva AN.

          5. Apărarea prin Încercare

          Ideea din spatele a ceea ce ar putea fi numit "Apărarea prin Încercare" sau, pe scurt, AÎ, este că Dumnezeu permite atâta necredinţă între oameni pentru a-i încerca într-un anumit fel. S-ar putea obiecta, la început, că Dumnezeu nu are nevoie să încerce oamenii, pentru că el deja ştie totul (după cum se afirmă în I Ioan 3:20). Biblia spune în repetate rânduri că Dumnezeu şi fiul lui ştiu tot ceea ce se poate şti despre oameni. Pe de altă parte, se spune şi că Dumnezeu i-ar fi încercat pe Avraam (Facerea 22:1-12) şi pe israeliţi (Deuteronom 8:2, 13:3), poate chiar şi pe Adam şi Eva. S-ar putea ca oamenii să fie supuşi încercărilor, nu pentru ca Dumnezeu să afle ceva, ci pentru ca să fie arătaţi altora? De exemplu, Iov a fost încercat (Iov 1:8-12, 2:3-6), dar nu era pentru ca Dumnezeu să afle ceva despre Iov, ci pentru a-i dovedi ceva lui Satan. Poate că omniscienţa lui Dumnezeu nu e nevoie să fie un obstacol pentru încercări în general. Oamenii ar putea fi încercaţi pentru beneficiul îngerilor sau sfinţilor sau al altor privitori. Sau ar putea fi pentru a arăta oamenilor înşişi propriile lor defecte. AÎ este argumentul că premisa (A3) a AN este falsă pentru că există ceva în conflict cu situaţia S, ceva ce Dumneze doreşte chiar mai mult decât situaţia S, iar aceasta este să-i încerce pe oameni.
          Întrebarea care se ridică este în ce fel ar intra în conflict efectuarea încercărilor cu situaţia S. Există două versiuni ale AÎ. Conform uneia dintre versiuni, dovezile pentru propoziţiile setului P sunt inadecvate şi ceea ce se testează este înclinaţia oamenilor de a crede acele propoziţii în ciuda dovezilor inadecvate. Dacă Dumnezeu ar furniza dovezi suplimentare pentru setul P, făcând astfel dovezile să devină adecvate, aceasta, în mod necesar, ar deranja un astfel de test. Când argumentul este astfel formulat, el se apropie de AVL şi întâlneşte unele obiecţii comune. De ce, de exemplu, ar crea Dumnezeu, care este raţional, oamenii după chipul său, dar apoi spera ca ei să creadă în mod iraţional, fără dovezi adecvate? Nu voi urmări această versiune.